Viata ta se autogenereaza in functie de modul in care te raportezi la ea si de felul in care raspunsurile tale evita reactiile tale.

Cristian Ion

„Până la un punct, viaţa omului este conturată de mediu, ereditate şi de mutaţiile şi schimbările din lume sa. Apoi, vine vreme când depinde numai de el cum îşi modelează lutul vieţii, pentru a deveni ceea ce îşi doreşte. Numai cei slabi îşi blamează părinţii, rasa, timpul pe care îl trăiesc, lipsa norocului sau ironia sorţii. Fiecare deţine în sine puterea de a spune: Astăzi sunt aşa; mâine voi fi altfel”.

Louis L’Amour

Intr-o lume inghesuita, buchisita de nelinisti, speranta moare ultima. Este vorba de realitate, utopie sau kitch?

Cum esti tu fata de lumea in care iti traiesti viata?

Cand privim pe fereastra vietii noastre sa nu avem regrete. Ar putea fi o definitie a unei vieti implinite. Mai ales daca ni se intampla acest lucru indiferent de starea de moment pe care o avem.

Viata iti ofera atat de multe din fiecare domeniu in parte incat nu apuci sa le intelegi. Instinctual poate ca simti ceva ce ar putea semana a intelegere. Dar ca sa poti cuprinde totul, timpul alocat de soarta vietii noastre este mult prea scurt. Nu am auzit pe nimeni sa zica am avut atat de multa viata la dispozitie incat nu am avut ce sa fac cu ea.

Cu ce ramanem totusi spre final, sau mai exact in momentul in care restul nu mai conteaza? Ramanem cu ce am ales: regrete sau amintiri fericite. Nimic nu este usor. Dar pana nu incerci nu poti sti daca esti in stare sau nu. Viata profesionala te loveste, sunt oameni care sunt loviti si de planul personal, dar cel mai dureros este cand ne lovim noi insine. Cand ne automutilam sufletul si constiinta. Omul este definit de ceea ce simte, ceea ce gandeste si de modul in care se exprima lumii despre sine.

Atunci cand nu stii insa sa iti gestionezi viata, asa cum imi spunea un neurolog mai deunazi, schimbarile devin si mai bruste. Ramai singur fara putinta de a te mai exprima. Si e cumplit. Trece. Dar ramane intrebarea: a meritat, merita?

Cand vine clipa in care restul nu mai conteaza, sa nu ai regrete ci sa te bucuri de amintiri frumoase.

O zi minunata va doresc

Cele cinci porunci ale vietii (valabile la serviciu):
1. Sa nu gandesti.
2. Daca gandesti, sa nu spui.
3. Daca spui, sa nu scrii.
4. Daca scrii, sa nu semnezi.
5. Daca semnezi, sa nu te miri!

Perfectiunea fizica. Exista? Este ceva ce ar trebui sa ne preocupe? Oare societatea asa cum o cunoastem fiecare dintre noi tine cont de astfel de stereotipuri sau putem la fel de usor sa le intitula utopii? Vorbim de un kitch intelectual cauzat de dorinta de a atinge un obiectiv imposibil? Perfectiunea este ceva ce nu poate fi definit ca si obiectiv datorita intangibilitatii sale sau este un lucru normal de care ne temem in adancul inimii noastre?

Hai sa fim sinceri. Fiecare dintre noi si-ar dori sa fie perfect macar intr-o privinta. Cei mai multi sunt chiar pasionati de a fi intruchiparea perfectiunii fizice. Altii prefera sa fie cat mai apropiati de perfectiune in cat mai multe domenii sacrificand parca perfectiunea singulara. Legenda Calaretului Singuratic salasluieste profund in fiecare dintre noi. Unele femei inca mai viseaza un print pe un cal alb in timp ce altele isi doresc sa fie ele acest personaj pentru alesul lor.

Cum ne alegem partenerii? Cat de mult conteaza pentru noi perfectiunea fizica, aspectul fizic al celui care ar trebui sa ne completeze? Conteaza oare? Oare atunci cand ne privim in oglinda si constatam cu obisnuinta ca nu suntem nici pe departe atat de perfecti fizic pe cat ne-am dori sau pe cat ar considera cutumele sociale ca ar trebui sa fim, ne lasam supusi realitatii si ne diminuam pretentiile in ceea ce priveste frumusetea fizica a partenerului? Oare suntem corecti si consideram ca daca noi nu suntem asa cum ar trebui atunci nu putem emite pretentii in ceea ce ne priveste jumatatea? Oare ne autoimpunem o limitare in aspiratii? Sau poate devenim egoisti?

Unii oameni considera ca perfectiunea fizica poate fi compensata prin multele alte calitati pe care fiecare le avem adanc ascunse dar arzand de dorinta de a fi descoperite. Asa sa fie oare? Oare ar trebui sa aplicam acest principiu al compensarii in viata noastra sau ar trebui sa acceptam realitatea si chiar sa ne simtim bine cu ea?

Ce ar trebui sa ne atraga la un om? Ce ne atrage la partener? Ce conteaza cu adevarat?

Oare perfectiunea fizica este frumoasa sau doar ne amagim?

Ce reprezinta pentru tine si ce semnificatie are in viata ta preferctiunea fizica? Esti sincer?

Inapoi din iad. Tulburatoare intrebare: Exista viata dupa moarte? Se pare ca DA.

Va las sa urmariti un film ce sincer mi s-a parut extrem de interesant.

www.videos.google.com

Un om mediocru face ce poate,

un om de succes face ce este imposibil.

Natura umană, felul nostru de a fi ca oameni ne defineşte şi ne împarte în trei mari categorii:

• Omul de succes
• Omul  mediocru
• Omul ratat.

Poate nu sunteţi de accord cu această clasificare. Fiecare are dreptul să vadă lucrurile în felul său.

Una dintre marile diferenţe între omul de succes şi cel mediocru constă în modul de abordare a oricărei situaţii. Confruntat cu un fapt în sine care ar trebui rezolvat sau căruia ar trebui să i se găsească un răspuns, omul mediocru va ridica din umeri şi va încerca să facă ceea ce poate. „Voi face tot ceea ce pot să rezolv această problemă”. Când îţi pui problema de a rezolva ceea ce crezi că poţi, nu faci altceva decât să îţi trasezi limitele. Prin gândurile tale îţi elimini succesul şi îţi îngrădeşti rezultatele.

Omul de succes observă atent situaţia şi îşi încurajează potenţialul. „Pot să fac asta şi asta, dar voi face tot. Chiar dacă nu ştiu cum, sau este imposibil, eu voi demonstra că se poate. O voi face”

Poate că diferenţele de mentalitate par minore, nesemnificative, dar generează puteri diamentral opuse. Ca urmare şi rezultatele vor fi net diferenţiate.

Dacă te limitezi spunându-ţi eu doar atâta pot, în loc să încerci să spargi barielele din subconştient care îţi limitează orizontul, voinţa ta va fi subjugată şi într-adevăr nu vei putea face nici măcar ceea ce ai crezut că vei putea face. Pe de cealaltă parte, dacă ai încredere absolută în tine şi în forţele tale, vei constata că dobândeşti puteri neobişnuite. Creierul tău este alături de tine şi atunci fiinţa ta poate realiza imposibilul. Nu uita că de cele mai multe ori, ceea ce ţie ţi se pare imposibil, pentru existenţă este ceva banal. Orizontul pe care tu singur ţi-l îngustezi, îţi va crea rezultatele posibile sau imposibile.

Tu eşti singura ta frână, tu iţi pui piedici singur, tu te orbeşti.

Încearcă să te vezi dincolo de orizontul camerei şi vei descoperi că poţi păşi în afara ei, acolo unde te aşteaptă viaţa ta.

Fiecare om îşi are sau îşi croieşte propirul destin în viaţă. Unii cred că ei sunt proprii păpuşari, alţii preferă să se autoamăgească încontinuare învinuindu-i pe alţii. Este modul lor de a crede că aşa suferă mai puţin.

Ne putem construi destinul pe baza lucrurilor pe care ni le dorim şi pe baza celor ce le săvârşim. Învăţăm din eşec şi din succes. Rezultatele experienţelor nostre, negative sau pozitive, ne furnizează elementele asupra cărora şi cu care putem acţiona atunci când ne scriem destinul.

Viaţa este plină de posibilităţi sau de întortocheri. Deşi, şi întortocherea tot o posibilitate este, mulţi oameni nu o văd aşa. De fapt ei nu văd ci doar îşi închipuie că o fac.

Suntem înconjuraţi de oportunităţi, care apar în viaţa noastră în ritmul pe care noi îl stabilim. Atragem şi culegem ceea ce gândim. Dacă privim un aspect poate nesemnificativ şi vedem doar lipsa de importanţă şi nu vedem oportunitatea atunci cu siguranţă că vom fi înconjuraţi numai de lucruri neimportante. Dacă ne formăm obiceiul de a vedea în fiecare lucru o posibilă şansă, o posibilă oportunitate, atunci ne vom trezi înotând într-o mare de oportunităţi. Cu toţii fie că vrem fie că nu vrem, fie că realizăm sau nu acest lucru înotăm în această mare de oportunităţi. Doar că unii se mai şi îneacă.

TU deschizi uşa vieţii tale oportunităţilor?

Sufletul si timpul iau decizii diferite. Doar spaţial se întâlnesc. Sufletul este statornic clipei. El rămane pe loc. Timpul este copilul rătăcitor, pierdut, regăsit, regretat sau poate chiar bucuria vieţii. Spaţiul ne oferă existenţa pentru a ne trăi timpul şi sufletul.

Sufletul mi-e timp

Şi timpul mi-e suflet

Împreună le schimb

Dar doar cu ele.

Prin ele sunt

Şi ele sunt prin mine.

Trăim împreună

Şi separat ne e bine.

Copii suntem toţi trei

Şi gemeni si fraţi

Mai mari sau mai mici

Ne suntem unul altuia

Aşa cum părinteşte ne alintăm.

Timpul, sufletul

Şi eu…

Unul şi trei,

Trei şi unul

Pe acelaşi drum şi

Simultan pe cărări diferite.

Ne suntem viaţa

Şi izvor deopotrivă

Eternitatea ne apasă

Şi ne iartă cu greu

Şi timpul şi sufletul

Şi eu….

Viaţa nu este simplă. Viaţa nu este complicată.

Viaţa are sensuri date şi capătă noi sensuri, personalizate de către fiecare individ în parte.

O viaţă – o Personalitate – sensuri comune împletite cu sensuri individualizate.

Fiecare sens – o culoare. Culori pure, parfumate, clare amestecate cu acelea mai deocheate, mai şmechere, mai ascunse, mai reci. Paletă multicoloră. Sunt şabloane pentru citirea anumitor culori şi simţuri pentru interpretarea celorlalte.

Viaţa nu este simplă. Viaţa nu este complicată.

E doar Viaţă.

Cine ştie să o trăiască – o va trăi.

Ceilaţi vor fi doar prezenţe. Umbre surprinse de bliţurile necontrolate ale celor ce trăiesc.

Strălucirea nu este un lucru abominabil, condamnabil sau o dovadă a lipsei de modestie.

Strălucirea este expresia esenţei, a dreptului de „a fi” asumat şi folosit. Lumina reflectoarelor există. Trebuie doar gândul şi voinţa de a popula scena. Cine le are.

Viaţa nu este simplă. Viaţa nu este complicată.

De cele mai multe ori privim viata altfel decat merita. Ii atribuim alte prioritati ….. si omitem multe……

Am primit pe email acest text… sper sa il simtiti…

Alo, Centrala? O poveste despre viata, care merge la inima

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit,montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el. Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era “Alo Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune. Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara. Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche.
“Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche:
“Centrala.”.
“Mi-am ranit degetul…” – m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
“Mamica ta nu este acasa?”- urma intrebarea.
“Nu este nimeni acasa in afara de mine…”- am bolborosit.
“Iti curge sange?” – m-a intrebat vocea..
“Nu,” – i-am raspuns. “M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau…”
“Poti sa deschizi racitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.
“Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel,” - spuse vocea. Dupa aceea am inceput sa chem “Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la matematica… Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune. A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat “Alo Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o,
“De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?” Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet,
” Wayne , tine minte intotdeauna, ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta.” Alta data la telefon,
“Alo, Centrala!”
“Centrala.” – mi-a raspuns vocea cunoscuta.
“Cum se scrie cuvantul fix?” -am intrebat-o. Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea… “Alo Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua. Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni… Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine. Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam
o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:
“Alo Centrala!” Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine.
“Centrala.”
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand:
“Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?” O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns:
“Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum.”
Am ras,
“Deci tu esti, intr-adevar, ” – i-am spus.
“Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea.”
“Iar eu ma-ntreb,” – zise ea, “daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…”
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
“Cu placere,” – mi-a spus ea. “Intreaba de Sally.”
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la
“Informatii”. Am intrebat de Sally.
“Santeti un prieten?” – m-a intrebat.
“Da, un foarte vechi prieten… Wayne . ..”
“Imi pare rau sa-ti spun asta,” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma.” Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus,
“Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?
“Da.” – i-am raspuns.
“Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta… L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc.”
Mesajul ei era:
“Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer.”
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.
Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.

O zi minunata va doresc

Trecem prin atât de multe în viaţa acesta scurtă şi atât de multe neprevăzute ne lovesc atunci când suntem mai fericiti încât … învăţăm.

Învăţam multe. Învăţăm să fim mai buni, mai îngăduitori, mai toleranţi, cu noi înşine dar mai ales cu cei care aleg în astfel de clipe să ne stea alături.

Viaţa e atât de scurtă. Acum un zâmbet, acum o  lacrimă. Acum bucurie, acum durere. Nici nu ştii care este realitatea şi care este nebunia. Defapt viaţa în sine e o nebunie.

Fugi pentru câteva momente de lume împreună cu aleasa inimii tale şi te trezeşti la un pas de a pierde totul. Abia atunci realizezi ce înseamnă acest tot şi mai ales abia în astfel de momente realizezi ce ai avut în mâni tot timpul. E momentul conştientizării crunte a existenţei. E momentul în care iluziile sunt dezgolite de însăşi conştiinţa care le-a creat şi le-a acoperit. Le-a încălzit.

Munceşti şi alergi ca un nebun în viaţă convins fiind că o faci pentru ceea ce merită. Pentru sufletul tău, pentru familia ta şi pentru fiinţa iubită. Dar iţi şi place ceea ce faci. Şi atunci încet încet aluneci pe panta unei trădări utopice şi atipice pe care nu vrei să o accepţi dar de care eşti conştient. Pentru cine trăieeşti defapt? Pentru ceea ce declari sau crezi sau pentru ceea ce faci? Întrebările sunt dureroase şi fără rost atâta timp cât totul este ok. Însă când dai cu ochii de întunericul care vine să te îmbrăţişeze mult prea repede şi fără preaviz în luminiţa din străfundurile creierului vezi adevărul. Şi vezi ceea ce ţi-ai ascuns. De tine însuţi.

Nu e o vină. Şi nici nu e ceva de condamnat. Este poate doar ceva de conştientizat şi de îndreptat. Iubirea nu se îndreaptă? Ba da. Daca asta vrei. Totul poate lua paşii pe care îi vrei. Doar să fii conştient că îi vrei. Şi mai ales să îi faci. Nu ai nevoie de ştiintă. A te arunca cu capul înainte poate fi în cele mai multe din cazuri cel mai conştient şi mai calculat gest. Gestul întors pe toate părţile.

Eşti fericit. Esti poate realizat. Sunt multe încă pe care ţi le doreşti să le faci dar te lupţi cu lipsa timpului. Şi…te loveşte. Fără preaviz. Şi e o palmă rece pentru că te loveşte cu ceea ce ştiai. Realizezi de exemplu că nu ai timp să faci ceea ce ai vrea nu pentru că fizic el nu există ci pentru că eşti mult prea egoist cu propriile tale priorităţi. Realizezi că faci confuzie între lucruri prioritare şi lucruri importante. Realizezi că atâta timp te-ai încălţat cu stângul în dreptul. Fumul nu se va risipi dacă este ţinut într-o încăpere închisă ermetic. Dimpotrivă va deveni mai aspru cu propria gazdă şi va tinde să erupă. Vai de cel pe care propria erupţie îl surprinde.

Eşti fericit. Eşti împlinit şi îţi urmezi calea. Şi… te surprinde. Realizezi că nu erai nici fericit, nici împlinit şi urmai o cale de care nu aveai habar. Doamne cât de multe realizezi în acele momente. Panica este cumplită. Şi panica este generată de cele pe care le vezi. Atunci. Ştiai de ele, credea că le vezi, dar acum când realizezi cât erai de departe intri în panică. Panica de a le pierde. De a rămâne fără cele ce le doreai.

Ajungi doar la un pas. Un pas…atât de mic. Şi fie se sfârşeşte totul fie ai noroc şi mai primeşti o şansă. Te renaşti. Sau te naşti a doua oară.

Doamne cât de multe realizezi în acea singură clipă. Este clipa în care eşti cu adevărat singur cu tine însuţi. Tu eşti într-o stare letargică, lentă, şi vezi universul din jurul tău cum aleargă cu o asemenea viteză încât te-a prins într-un vârtej, să nu îl mai poţi atinge. Şi te cuprinde panica. Atunci înveţi.

Înveţi când realizezi ce puteai pierde. Înveţi universul. Ai făcut acea excursie în interiorul tău unde te întâlneşti cu universul. Şi îl înveţi.

Poate pentru cei din jur rămâi la fel. Dar cine vede … vede. Şi tu vezi. Te vezi.

Restul sunt încercări şi pasaje peste care treci. De multe ori din inerţie. Pentru că tu eşti încă şocat. Ţi-ai văzut viaţa. Şi aşa ceva nu se uită prea uşor oricât de aglomerat ar fi mediul care te înconjoară.

În fond tot ce contează este iubirea. Cel mai frumos aspect al vieţii. Defapt iubirea este leacul si esenţa vieţii.

Încercare, trecere dar mai ales iubire.

Te ridici alt om. Iubirea te ridică şi te repune pe picioare. Şi are un chip atât de frumos.

Nu devii nici mai inteligent, nici mai frumos, dar devii altul. Şi se vede. Chiar şi fără o oglindă.

În astfel de momente simţi adevăratele mâini ale iubitei. Cele pe care le simţeai la început. Aşa cum le simţei la început. Tu ai iubit tot timpul dar nu ai mai conştientizat cât iubeşti şi mai ales cum e iubirea. Poate de aceea ai avut noroc şi ai trecut peste acel moment. Altfel… te duceai cu momentul…. în altă direcţie.

Nimic din ce a fost înainte nu mai are valoarea de acum. Unele lucruri abia după îşi recapătă adevarăta valoare. În ochii propriei tale conştiinţe.

Atât de pământeşti sunt lucrurile pe care le considerai importante înainte şi atât de apropiate sunt cele de care nu te mai bucurai. Omul este simplu. Omul trebuie doar să se bucure de iubire. De cea dăruită şi de cea primită. Atât. Restul sunt subterfugii pentru a putea declara că trăieşti. Fals. În afara iubirii nu trăieşti. În afara iubirii nu există nimic. Decât un gol imens pe care încercăm să costruim un univers. Dar noi nu suntem capabili de a construi un univers care nu are nevoie de o fundaţie pentru a se susţine.

Şi vine acel moment. Momentul în care treci prin faţa vieţii tale şi te cuprinde panica că nu te vei mai opri. Că vei fi luat de propriu eu şi dus ….undeva.

Avem atât de multe în noi care să ne facă să conştientizăm fără a mai fi nevoie să trecem prin astfel de încercări. Dar nu le vedem. Suntem prea mândri şi prea egoişti.

Când vine clipa nu te întreabă. Aşa este viaţa. Se spune că te pune la încercare. Eu aş spune că te salvează. Te salvează de tine cel care erai şi cel care aveai să devii.

Astăzi eşti… şi tot astăzi s-ar putea să nu mai fii!

Iubeşte-ţi iubirea aşa cum merită şi dăruieşte-te aşa cum şi ea ţi se dăruieşte.

Îţi multumesc.

Îţi mulţumesc ţie cumpănă că ai fost în viaţa mea şi mi-ai redeschis ochii către viaţă. Mi-ai redăruit viaţa.

Şi îţi mulţumesc ţie iubire că m-ai ţinut strâns lângă tine şi ai sfâşâiat tot universul ca să mă protejezi.

Îţi mulţumesc.

Click. Unii asteaptă o viaţă întreagă ocazia perfectă în timp ce alţii se lasă purtaţi de fler. Fiecăruia îi este bine aşa cum stă. Sau cum îşi aşterne. Alţii sunt însă vânători de click-uri. De idei. Preocuparea lor constantă este cum să le pice fisa. Cum să declanşeze un click neuronal. Aceştia trăiesc o altă viaţă.

În funcţie de atitudinea ta faţă de „click” poţi trăi vieţi diferite. Uneori e deajuns doar un singur click in viaţă. Dar să îl prinzi. Să îl apuci cu toată forţa şi să te laşi tras de el acolo unde vrea să meargă.

Spuneam odată că şi să aştepţi să îţi pice para-n gură tot trebuie să ştii unde să te aşezi!

Ne putem trăi viaţa dupa click-uri?

Sau este o utopie?

Click.

Viaţa ta după ce este ghidată?

Te Iubesc……

Minunea de a fi copil!

Sufletul copilului straluceste dincolo de imaginabil!

Am simtit nevoia sa republic o insemnare mai veche de-a mea. Sper sa va placa.

BUBUI

Am fost ce n-am vrut să fiu pentru a fi ce nu sunt!

Nemulţumirea acceptată şi transformată ma blamează fluturându-mi ştiinţa de care nu am vrut să ţin cont.

Am barbă deşi sunt imberb. Viaţa mi-a fost ca o lamă pe care am refuzat-o. Cu sapa pe care mi-am cumpărat-o am vrut să-mi afân creierii dar am sfârşit prin a săpa un ogor de idei ale căror roade vor apărea ca bambuşii. Matusalem ar fi fost mândru. Aşa e doar mort şi înciudat. Osul nu e gelos şi nici invidios chiar dacă găzduia creierul lui Einstein. Nu are rost să pot să mă înţeleg când sunt într-un echinocţiu perpetuu. Continuu sunt doar prin experienţa mea fizică aruncată din celestul părintesc.

Bubui, dudui şi mă rup! Hilar şi lacrimogen! Sacra nebunie! Parcă şi aud rostindu-se în jurul meu. Dar nebunia mea deschide porţi existenţiale pe care alţii, mormolocii unei bălţi secate, nici nu le-ar vedea. Darămite să le mai şi înţeleagă. Puterea îndeplinirii nu se găseşte în limitarea socială a percepţiei. Trebuie să rupi lacătul şi să aprinzi întunericul. Dacă ştii să te foloseşti de nebunie ca de o scânteie, atunci subconştientul va arde. Dacă speri să te foloseşti de nebunie, subjugat fiind, atunci subconştientul tău va deveni nitroglicerină. Trebuie să ştii şi să vrei să afli cum să creezi starea de infuzie controlată a beatitudinii pentru a deschide porţile universului personal potenţial membru universal de cunoaştere absolută.

Orice cheie necesară vreodată este aruncată de la naştere în hăul tău spiritual. Din suflet îţi poţi construi treptele care să te ducă profund în interiorul tău pentru a te urca spre ceea ce vrei să vezi şi să trăieşti. Nemurirea priveliştii nu se găseşte de privirea aţintită spre pământ dar nici dacă se lasă acoperită de voal. Voalul durerii pierderii încrederii personale este atât de negru şi de dens încât negrul universului devine luceafărul selen al cunoaşterii nedorite.

Pompei era pompos. Eu sunt doar modest, dar îmi caut umil cheia descătuşării universale. Acum sunt pe treptele autocunoaşterii dar vă garantez că voi privi cândva treptele de sus. Din ZBOR.

Miracolele sunt peste tot în jurul nostru în fiecare moment. Noi înşine suntem nişte miracole prin viaţa însăşi care ne-a fost dăruită.

Diamantul până să devină o minune este o bucată brută fără viaţă sau luciu. E nevoie de o mână magică care să înlăture învelişul ce nu spune nimic pentru a confirma ceea ce ochiul văzuse iniţial.

La fel şi cu noi oamenii. Suntem creţi pentru a fi ceea ce suntem, miracole, dar suntem înconjuraţi de un perete de sticlă. Acest înveliş creat în mod artificial are un dublu rol. Pe de o parte ne ascunde privirilor lumii lăsând frâul liber tentaţiei de a fi descoperiţi aşa cum am fost creaţi, iar pe de cealaltă parte ne împiedică să ajungem la ceilalţi altfel decât în forma noastră cea mai frumoasă sau mai pură. Hazard şi paradox însă, este faptul că putem coexista şi ne putem manifesta în ambele situaţii. Putem să ne comportăm asemeni măştii sau a imaginii iniţiale pe care o afişăm fără ca niciodată nimeni să nu descopere diamantul din noi, sau putem să ne arătăm puritatea şi strălucirea şi ceilalţi să vadă piatra preţioasă, miracolul din noi.

Totul poate fi privit şi este privit întotdeauna din ambele părţi: şi din exterior şi din interior. Doar peretele de sticlă arată ambelor sensuri fie strălucirea, fie opacitatea. Fie bunătatea, fie răutatea. Fie blândeţea, fie brutalitatea. Fie, fie.

Peretele de sticlă te lasă să decizi corect asupra sensului sintagmei: „o să vedem cum o să fie”.

Dar cu peretele de sticlă nu te naşti. Te naşti cu opţiunea de a te folosi de un astfel de perete dacă te laşi subjugat gândurilor sau frustrărilor. Peretele de sticlă este reflecţia sentimentelor care te formează şi te definesc.

Peretele de sticlă nu se sparge aşa de uşor. Poţi să te ciocneşti la infinit de alţi oameni sau alţi pereţi de sticlă şi să nu se spargă peretele tău. Poate avea duritatea diamantului, dar nu şi strălucirea sau valoarea lui. Pe de altă parte poţi să îl spargi atât de uşor dacă te îmbăţişezi şi te accepţi, aşa cum ai fost creat. Acceptă-ţi latura minunată şi îndepărtează tot ce şerpuieşte.

TU mai eşti înconjurat de peretele de sticlă sau străluceşti?

Dacă naufragiezi poţi să te salvezi plutind pe bagajele pe care le-ai cărat toată viaţă după tine, dar de cele mai multe ori ele te vor trage spre ultima călătorie. Spre abis.

Trecutul ne aparţine. Bun sau rău este al nostru. Nu avem cum să-l mai schimbăm, dar putem decide să nu îl mai lasăm să ne schimbe, să ne influenţeze.

Cel care îşi reneaga trecutul îşi taie radăcinile. Iar un copac fără radăcini nu va supravieţui prea mult timp şi cu atât mai puţin nu va fi verde pentru prea multă vreme.

Ceea ce suntem astăzi datorăm trecutului nostru pe care l-am epuizat pentru a ne construi prezentul. Ceea ce facem astazi ne construieşte viitorul. Aşa că, dacă vrem ca viitorul nostru să nu semene cu trecutul nu trebuie decât sa evităm ceea ce ne-ar stagna schimbarea.

Speranţa se naşte din sămânţă dar nu zace în pământ.

Trecutul ne reprezintă dar putem fi ceea ce ne dorim să fim. Putem deveni un alt om. Un alt chip. O altă imagine. Putem modifica, într-o oarecare măsură percepţia asupra noastră a celor care ne cunosc, dar putem să ne prezentăm altfel pentru cei care ne vor cunoaşte.

Decizia, ca de obicei, ne aparţine.

Dacă poţi fi sincer cu tine, acum, pentru doar două minute, cum crezi că vei proceda în cazul naufragiului care s-a produs deja? Nu te amăgi singur că nu eşti un naufragiat, pentru că eşti.

Ce vei face ? Aceleaşi lucruri ?

Te vei avânta smulgându-te din ape, sau te vei cufunda în abisul lor ?

Te iubesc.

Te iubesc ca un nebun.

Imi plac ochii tăi, imi plac buzele tale.

Îmi place fiinţa ta.

Te iubesc.

Cu fiecare clipă trăiesc iubirea unui suflet nemuritor. Timpul devine inexistenţial strivit de trăirea unei inimi subjugate etern de aerul tău. De tine.

Eşti sufletul ce mă încălzeşte şi mă răcoreşte şoptindu-mi şoapte de iubire. Sunt cuprins de tine şi de inima ta.

Te iubesc.

Enorm.

Ca un nebun…

Paşii tăi străpung tăcerea inimii mele răspândind trăirea în camerele unui trup depus la picioarele tale.

Te iubesc.

Trăiesc şi sunt.

Sunt…

Te iubesc. În o mie de feluri toate unice şi toate ale mele. Eşti tot ce mi-a fost dat să vreau a avea.

Te iubesc aşa cum eşti şi aşa cum sunt.

Te iubesc.

Aşa…

Eşti inima mea.

Îmi imaginez de fiecare dată ceea ce simt. Trăiesc la intensitate maximă depăşind şoaptele universale o iubire fără sfârşit, creată de universul celor două suflete ce ne unesc.

Te iubesc aşa cum nu şi-a imaginat Iubirea însăşi că se poate iubi.

Te iubesc.

Te iubesc ca un nebun cuprins de tine.

Sunt plin de împlinire şi înecat în fericire. În fericirea aceea fără secrete în care valurile sufletului te îmbrăţişează în valsul vieţii.

Te iubesc.

Iubesc muzica pe care o naşti în mine. Iubesc viaţa pe care mi-ai adus-o.

Te iubesc.

Te iubesc.

Te iubesc.

Iubesc fiinţa din tine şi lumea pe care mi-a deschis-o.

Sufletul mi-a devenit nemuritor pentru a putea fi alături de tine în eternitatea iubirii.

Sunt…

Sunt pentru că te iubesc.

Mi-ai deschis calea către mine. M-ai împlinit şi m-ai făcut să respir.

Buzele mele nu pot însufleţi iubirea pe care lacrimile mele încearcă să o aşeze în palmele tale. Mi-e dor de obrajii tăi. Mi-e dor de tine.

Te iubesc.

Te iubesc.

Sufletul îmi strigă. Strigă: TE IUBESC!

TE IUBESC.

TE IUBESC.

Fără legile scrise sau nescrise ale universului. În felul meu şi în universul pe care l-ai creat din sufletele noastre. Te iubesc aşa cum nu m-am văzut niciodată iubind.

Te iubesc enorm.

Te iubesc ca un nebun.

Sufletul îmi tresare disperat după atingerile tale. Inima mea s-a rupt în petale pentru a se aşterne peste părul şi chipul tău. Sunt eternul îndragăstit mistic şi ireal. Dar sunt. Sunt şi te iubesc. Cu toată forţa şi flacăra vieţii mele.

Te iubesc.

Aud paşii tăi în camerele sufletului meu. Ai transformat inima mea în mistuirea sentimentelor, în contopirea trăirilor. Privesc dar văd. Te văd şi doar te văd. Atât. Tu eşti imaginea ochilor mei oriunde s-ar uita. Mă dor până la lacrimi, străpunşi de dorinţa de a te căuta şi a te privi etern pentru nemurire.

Mă faci să fiu. Un altul sau poate acelaşi, dar mă regăsesc.

Te iubesc.

Te iubesc.

Enorm.

Ca un nebun…

Te iubesc.

Trăiesc anii dar parcă rămânem nemişcaţi. Inima păşeste şi trupul o urmează prin iarba udă a firului tău de vânt ce mă adie.

Nebunie şi luciditate. Cui îi pasă? Cui i-a păsat?

Eu…

Eu te iubesc.

Doar atât şi … sunt fericit. Puterea şi şansa de a te iubi îmi sunt atât de suficiente pentru a trăi şi a simţi că trăiesc.

Te iubesc.

Te iubesc.

Te iubesc.

Doamne cât te iubesc.

Te iubesc

Je t’aime…

Orice speranţă de a vă realiza visurile devine practic imposibilă atâta vreme cât ezitaţi să mergeţi înainte şi să vă mulţumiţi cu lucrurile pe care le-aţi făcut probabil în trecut.

Atunci când optaţi pentru visurile dumneavoastră, vă deschideţi către o lume a posibilităţilor. Veţi evolua şi veţi învăţa aşa cum probabil că nu v-aţi imaginat niciodată că este posibil.

Importantă este depăşirea comportamentului previzibil, marginal – indiferent de vârsta pe care o aveţi. Atingerea potenţialului de care dispuneţi reprezintă sensul vieţii.

A merge înainte este un proces, nu un simplu moment unic.

Faptul de a depăşi zona de supravieţuire vă va oferi o viaţă ce prezintă perspectiva celor mai mari oportunităţişi a celor mai bogate recompense. De ce? Pentru că visurile se află în afara zonei de supravieţuire.

Doar cei care îndrăznesc să facă acel singur pas înainte au şansa de a reuşi…

Acţiunea este un ingredient necesar în depăşirea temerilor pe care le-aţi putea avea. Iar procesul începe cu acel prim pas către ţelul dumneavoastră şi către acel nou mod de a fi.

Carta Drepturilor noastre individuale poate servi drept structură pentru propria împuternicire personală – a trăi eficient în condiţii de schimbare, exercitând în acelaşi timp alegeri responsabile, pe măsură ce mergem înainte.

Fiecare genereaţie se sprijină în principal pe cea precedentă pentru a-i furniza bazele viziunii sale asupra lumii. Iar acum folclorul şi înţelepciunea de şezătoare au prins rădăcini în dumneavoastră.

În prea multe cazuri oamenii, sunt dispuşi să cedeze altcuiva propria putere de decizie… Ei au încă nevoie să-şi dezvolte încrederea în sine şi să devină convinşi că sunt capabili de luare unor decizii excelente.

Toţi vorbim cu noi înşine. Ţine de natura umană. În trecut, se considera că a vorbi cu tine însuţi este un semn de nebunie. Nu sunt foarte mulţi oamenii care mai fac o astfel de afirmaţie.

Cel care e pe cale de a adopta un nou curs în viaţă ştie că există întotdeauna posibilitatea unei căi mai bune – de comportament, gândire, relaţionare cu ceilalţi.

Faptul de a nu fi sigur de rezultatul pe care îl doreşti poate acţiona ca o ancoră legată de împrejurările actuale. Însă e o ancoră de care cel ce îşi doreşte în mod sincer o viaţă mai bună se poate elibera.

Implicarea şi acţiunea sunt modalităţi standard de comportare atunci când aveţi trei ani şi aproape orice exImplicarea şi acţiunea sunt modalităţi standard de comportare atunci când aveţi trei ani şi aproape orice exienţă zilnică este nouă, de vreme ce mergeţi înainte. Adaptarea înseamnă o resursă săracă după ce devenim adulţi.

Aveţi mereu la dispoziţie o opţiune. Oamenii se pot induce singuri în eroare cu privire la direcţia în care îşi pot îndrepta viaţa pentru că uneori îşi anulează opţiunile – aleg să nu aleagă. După ce se întreabă de ce nu obţin ceea ce doresc.

Vă puteţi alege propriul destin şi nu aveţi nevoie decât de aprobarea unei singure persoane pentru a porni la drum. Acea persoană sunteţi dumneavoastră înşivă.

Comportamentul bazat pe principii este piatra de temelie a strategiei de tip câştig/câştig. El vă determină caracterul. Iar dumneavoastră vă demonstraţi calitatea caracterului în fiecare zi prin acţiunile întreprinse.

Oamenii care înving îşi determină cursul vieţii cu fiecare interacţiune pe care o realizează – minut după minut, oră de oră, zi după zi. Ei îşi asumă personal responsabilitatea faţă de propriile lor vieţi şi apoi acţionează. Alegerea le aparţine, iar ei ştiu asta.

Vechea personalitate ţine de trecut. Totodată bagajul emoţional, comportamentele ineficiente şi greşelile repetate sunt şi ele lăsate în urmă.

Nu este nevoie să fiţi persoana desemnată oficial ca lider pentru a aduce contribuţii pozitive – în orice situaţie. Există nenumărate ocazii pentru a fi eficient la toate nivelurile. E necesară doar implicarea dumneavoastră activă pentru a face în aşa fel ca lucrurile să se întâmple.

Faptul de a şti cum urmează să vă atingeţi scopul vă va permite să gândiţi în maniere noi, creative şi dinamice. Existenţa unei structuri vă va permite să vă deplasaţi înainte pe măsură ce vă străduiţi să vă împliniţi visul.

Curajul nu e decât înţelepciunea de a vă fixa o direcţie nouă, precum şi abilitatea şi hotărârea de a acţiona în ciuda fricii.

Concentraţi-vă asupra domeniului din viaţa dumneavoastră pe care doriţi să-l schimbaţi, asupra momentului în care doriţi să o faceţi şi asupra paşilor precişi pe care îi veţi pargurge pentru a reuşi.

Preluarea în mod deliberat a iniţiativei de a vă influenţa rezultatele şi de a obţine ceea ce vreţi vă poziţionează pe o cale mai dificilă. Cei care o acceptă constituie excepţia. Ei sunt cei care reuşesc – singurii.

Prin însăşi natura sa, fixarea de scopuri impune noi moduri de comportament. Ea introduce schimbarea. Iar fiecare pas pe care îl parcurgeţi către noul scop şi către un viitor mai luminos înseamnă un pas mai departe de starea de lucruri anterioară.

Asiguraţi-vă că paşii pe care îi parcurgeţi către scop sunt pozitivi din punct de vedere mental, fizic şi social. Fiţi mulţumit de faptul că sunteţi mai fericit acum decât înainte de a fi pornit pe acest drum al schimbării.

Michael Kerrigan