Viata evolueaza. Conform prognozelor va mai evolua. Ieri ne faceam abonamente la autobuzul bibliotecii Sadoveanu, cand trecea prin cartier, astazi, cu picioarele aruncate pe un fotoliu, ne inscriem pe toate site-urile care ne apar pe ecranul computerului. E nevoie. Trebuie sa fim in pas cu moda. Trebuie sa fim in trend.

De multi ani, deja, lumea a devenit familiarizata si si-a mutat o mare parte din precocuparile culturale in bloggosfera. Nici nu mai are rost sa explicam ce reprezinta acest spatiu virtual. Multi vorbesc deja de boala secolului: bloggoree. Ca sa existi, sa ai o identitate, astazi, trebuie sa ai cel putin un blog. Sa fii blogger. Nu conteaza ce scrii sau ce afisezi in interiorul paginilor blogului, important este sa ai ceva postat. Unii cauta traficul si banii din reclame. Altii se multumesc doar cu google adsense. Altii declara ca nu au nevoie de asa ceva, adica de bani, ci doar vor sa scrie. In realitate sistemele de valori sunt total rasturnate. Daca in trecut scara valorilor era drastica si multi piereau in necunoscut in ternele incercari literare, culturale, astazi acelasi gen este faimos, se bucura de notorietate. Si totul se intampla asa cum e normal in detrimentul celor care au ceva de spus, care sunt expresia unei valori. Ratacind prin bloggosfera, mai ales daca apelezi la motoarele de cautare ai cele mai multe sanse sa nimeresti pe blogurile celor superficiali in gandire si in cultura, dar a caror exprimare este strict incovoiata de cuvintele cele mai accesate, in timp ce aceia care picteaza in cuvinte sunt greu de gasit. Intre aceste categorii extreme, bineinteles ca sunt si cei care si-au creat un nume in planul realitatii si care le confirma un statut de top si in planul virtual. Pur si simplu numele lor este cheia accesarilor si implicit a traficului.

Toti au blog. Fie ca este un pseudonim, fie ca este numele real, fie ca este un nume sau o denumire care atrage accesari, toti au un domeniu prin care se exprima. Fie ca este un domeniu independent, fie ca este sustinut de o platforma, undeva trebuie sa existi. Sinapsele bloggosferei sunt la fel de extinse precum cele neuronale. Fiecare blog contine link-uri catre alte spatii virtuale. Mi-e greu sa ma gandesc la o persoana sau o personalitate a vietii cotidiene care sa nu aiba propriul blog. Chiar si cei care cu vehementa pledau impotriva acestei forme de exprimare au sfarsit prin a isi crea propriul blog. (dau ca exemplu doar cazul Mihaela Radulescu).

E dreptul fiecaruia de a se exprima si de a scrie ceea ce isi doreste si cum isi doreste. In fond daca nu iti place ceea ce gasesti pe un blog, altadata nu il mai accesezi. Motoarele de cautare insa sunt atat de impartiale incat raceala cu care ascund parca valorile te determina intr-un fel sa pierzi din rezistenta si sa devii in final precum cei de care te feresti.

Daca ar fi fost doar un spatiu personal de exprimare nu ar fi constituit nicio problema. Insa bloggosfera devine din ce in ce mai accentuat – o epidemie. Este un alt mediu in care incultura si superficialitatea se propaga formand o societate aliniata la standardele actuale. Vom ajunge sa regretam cultura din care ne-am nascut odata. Oare copii nostri din ce se vor naste? (pariem ca multi se vor gandi la aspecte cu tenta sexuala…)   

Ce putem face?

E clar ca nu putem evita sa mergem in aceasta directie. Devine un mod de viata? Dar ce accesam? Numai facebook, hi5, sentimente.ro, etc. Sau accesam altceva?

TU ce bloguri citesti?

Si de ce?

Ce crezi despre bloggosfera?

De-a lungul căutărilor tale în vederea găsirii „SLUJBEI” ar fi bine să iei în considerare câteva întrebări legate de valoarea ta financiară precum şi scenariul veniturilor viitoare.

Cât este preţul tău?

Cât valorezi?

Cât de mult ar trebui să fii plătit pentru munca ta?

Cum ai putea să-ţi demonstrezi valoarea ta angajatorului?

Negocierea salariului reprezintă un aspect în care angajatorul este în mod uzual mai expert decât solicitantul potenţialei slujbe.

Pentru nivelarea câmpului de luptă, iată o listă de sfaturi în negocierea salariului:

1. Pune accentul pe experienţa dobândită în trecut!
2. Fă o listă cu ceea ce ai de oferit!
3. Află cât de mult se doreşte ocuparea postului!
4. Aşteaptă o primă ofertă!
5. Arată entuziasm privind postul respectiv!
6. Nu aduce în discuţie nevoile personale!
7. Fii pregătit cu trei variante salariale!
8. Ţine cont de faptul că angajatorul are un buget!
9. Lasă angajatorul să aducă primul în discuţie oferta salarială.
10. Angajatorilor le place să negocieze.
11. Fă-ţi propria cercetare de piaţă privind salariille oferite în domeniul respectiv.
12. Înţelege punctele slabe şi punctele tari ale zonei geografice în care vrei să lucrezi.
13. Fii pregătit să te vinzi.
14. Fii pregătit să explici istoria ta salarială.
15. Anticipează obiecţiile angajatorului.
16. Fă din discuţia salarială o experienţă prietenoasă.
17. Combate orice îndoială privind potrivirea profilului tău la cerinţele postului.
18. Adu justificări privind eficienţa costurilor presupuse de angajarea ta.
19. Rămâi calm şi nu lăsa să ţi se citească trăirile pe chip.
20. Fii creativ.
21. Fii flexibil!
22. Ia în considerare şi alte opţiuni care ar putea constitui pachetul salarial.
23. Contează pe viitor!
24. Fii pregătit să te retragi dacă este nevoie.

Privim în jurul nostru şi ne lovim de paradoxuri. De lucruri neexplicate, de stratageme de viaţă neelucidate, de faptele noastre inexplicabile. Acelaşi lucru generează fie succesul fie eşecul. Poţi înflori sau te poţi ofili comportându-te în acelaşi mod. Da, atitudinea îşi are rolul bine definit. Şi totuşi, …, parcă ar mai fi ceva. O doză de manifestare. O doză de ceva nedefinit. Poate nebunie. Poate inconştienţă. Poate teribilism. De câte ori nu am ajuns la concluzia că am fost inconştienţi când am făcut un anumit lucru mai ales dacă ne bucurăm de rezultat atât de tare încât suntem surprinşi de noi înşine.

Sistemele de valori s-au răsturnat. Poate că abia acum au revenit la normal. Ca să reuşeşti în viaţă indiferent ce îţi propui să faci, ai nevoie de curaj. Sub diferite forme, dar ca stimulent el trebuie să existe. Şi de la caz la caz acest curaj poate să se nască din inconştienţa sau teribilismul nostru. Simţim nevoia să facem ceva, încep furnicăturile să îşi facă de cap pe sub pielea noastră, spiriduşii aleargă de la o ureche la alta instigându-ne, palmele se răzvrătesc şi ne transpiră involuntar, …. şi în lipsa lui visul nebunesc se năruie înainte de a se naşte. Doar dacă avem acea doză de inconştienţă. Doar dacă, indiferent şi mai ales datorită vârstei, acceptăm teribilismul ca formă de exprimare. Să ai încredere în inconştienţa ta, în teribilismul tău, poate de foarte multe ori să îţi îndeplinească dorinţele nerostite.

Impulsul inconştient sau teribilist poate reprezenta scânteia vieţii tale atunci când răscrucea te intersectează.

Ce crezi despre inconştienţă şi teribilism?

Oare le poţi accepta în viaţa ta?

Ai acţionat vreodată astfel?

Alergăm 8, 12, 16 sau 20 de ani peste, pe culoarele şcolilor dorite în căutarea succesului şi a realizării. Ne pregătim cu entuziasm pentru a deveni angajaţii perfecţi. Cei mai buni care putem fi. Ne prezentăm la diferite examene, trepte le considerăm, le luăm pe ştiinţă sau le copiem, dar în final ne pomenim cu diploma mult visată în mână. O luăm mândri, o punem în vitrină până la Paşte, facem curat şi o aruncăm în sertar alături de toate celelalte.

Ne prezentăm la interviuri, luăm sau nu, în cele din urmă iată-ne şi la locul de muncă. Ce frumos! O minunăţie! A meritat pe deplin atâţia ani de studii. Suntem realizaţi.

Realitatea? Este dură. Mai rupem o filă din calendar, mai pierdem un fir de păr, dar mai adăugăm un rid.

Oare firmele din ziua de astăzi mai caută un angajat cu studii valoroase sau scormonesc după un angajat profitabil? Un rainmaker?

Învâţământul nostru românesc, mai are vreo valoare? Mai este ce a fost odată? Chiar dacă profesoarele noastre făceau sex cu soţii lor, dar nu pe internet, mai putem avea vreo încredere în profesorii din ziua de astăzi?

Aţi observat la locul de muncă, exceptând nepotismele, cum este promovată non-valoarea? Aţi observat cum, dacă fluturi un masterat sau un doctorat eşti angajat, deşi practic nu eşti în stare să faci nimic? De fapt faci ceva! Poţi conduce firma la faliment sau pe tine însuţi pe uşă afară după trei luni! Sau poate aţi observat că sunt o serie de persoane în funcţiile cele mai importante recunoştinţă a eternei incompetenţe, care nu sunt concediaţi doar pentru că mai au câţiva ani până la pensie?

Şi atunci te uiţi în stânga şi în dreapta şi observi că o firmă creşte şi se dezvoltă şi alta face implozie. De ce? Simplu. Promovează valoarea, talentul. Şi diploma e bună dar nu garantează. Sau nu ar trebui să garanteze o anumită valoare a titularului.

Dileme şi paradoxuri. De fapt reţeta economiei naţionale.

TU ce crezi?

Oare cât este diplomă şi cât este merit?

Cum ar trebui privite lucrurile?

Preferi să fii apreciat pe baza diplomelor, sau pe baza a ceea ce poţi face?

Divorţ Princiar

Citeam undeva că austriecii au cea mai mare rată înregistrată a divorţurilor, de 62%. Nici noi nu stăm pe roze la acest capitol.

Astăzi aflam că mult prea controversata şi excentrica prinţesă Briana Caragea a divorţat a nu ştiu câta oară de al nu ştiu câtelea bărbat din viaţa ei. Lumea este privită altfel când are sânge albastru.

Altceva ma intrigă şi mă nedumereşte. Ce se întâmplă oare cu noi, cu noile generaţii, cei care urmăm parinţilor noştri? Nu mai ştim să apreciem valoarea vieţii, valoarea omului de lângă noi?

Sunt perfect de acord ca o hârtie sau o avere sau chiar copii nu pot ţine şi nici nu reprezintă motive serioase pentru a ţine doi oameni împreună.

Dacă iubirea, înţelegerea, respectul, aprecierea, prietenia, atracţia, comunicarea dintre doi oameni au dispărut, este clar că nu are rost ca o căsnicie să mai existe în aceste condiţii.

Nu vorbesc nici de cazurile de abuz, de violenţă conjugală. Un bărbat care loveşte o femeie nu este bărbat ci un criminal, iar o femeie care stă cu un astfel de bărbat nu este o femeie ci ….

Dar totuşi, existăm de atâtea mii de ani, cu rele şi bune, că toate se făceau şi în alte vremuri, şi cu toate acestea în rândul bunicilor şi părinţilor noştri întâlnim o mulţime de căsnicii finalizate. Să fie doar o chestiune de mentalitate? Să fie o degenerare a omenirii în sensul că astăzi se pune accentul mult mai mult pe carieră, pe viaţa profesională în detrimentul celei personale?

Care pot fi elementele concrete, pentru care se ajunge aşa uşor la divorţ şi mai ales pentru care rata divorţurilor este în creştere?

De ce se mai căsătoresc oamenii dacă au de gând să nu încerce să ducă corabia până la capătul drumului? Nu este nimic jenant sau ruşinos să trăieşti cu cineva pentru că îţi place, fără acte, fără obligaţii. Şi atunci de ce se întâmplă aceste lucruri?

Mai luptăm noi oare pentru a ţine omul pe care îl iubim lângă noi?

Mai suntem noi oare preocupaţi să îl facem fericit?

Mai îl vedem? Mai suntem conştienţi de existenţa lui?

O pasiune nu se stinge aşa uşor!

De ce divorţează oamenii?

De ce nu mai luptă pentru căsnicia lor?

De ce?

TU ce crezi?