Sufletul si timpul iau decizii diferite. Doar spaţial se întâlnesc. Sufletul este statornic clipei. El rămane pe loc. Timpul este copilul rătăcitor, pierdut, regăsit, regretat sau poate chiar bucuria vieţii. Spaţiul ne oferă existenţa pentru a ne trăi timpul şi sufletul.

Sufletul mi-e timp

Şi timpul mi-e suflet

Împreună le schimb

Dar doar cu ele.

Prin ele sunt

Şi ele sunt prin mine.

Trăim împreună

Şi separat ne e bine.

Copii suntem toţi trei

Şi gemeni si fraţi

Mai mari sau mai mici

Ne suntem unul altuia

Aşa cum părinteşte ne alintăm.

Timpul, sufletul

Şi eu…

Unul şi trei,

Trei şi unul

Pe acelaşi drum şi

Simultan pe cărări diferite.

Ne suntem viaţa

Şi izvor deopotrivă

Eternitatea ne apasă

Şi ne iartă cu greu

Şi timpul şi sufletul

Şi eu….

Viaţa nu este simplă. Viaţa nu este complicată.

Viaţa are sensuri date şi capătă noi sensuri, personalizate de către fiecare individ în parte.

O viaţă – o Personalitate – sensuri comune împletite cu sensuri individualizate.

Fiecare sens – o culoare. Culori pure, parfumate, clare amestecate cu acelea mai deocheate, mai şmechere, mai ascunse, mai reci. Paletă multicoloră. Sunt şabloane pentru citirea anumitor culori şi simţuri pentru interpretarea celorlalte.

Viaţa nu este simplă. Viaţa nu este complicată.

E doar Viaţă.

Cine ştie să o trăiască – o va trăi.

Ceilaţi vor fi doar prezenţe. Umbre surprinse de bliţurile necontrolate ale celor ce trăiesc.

Strălucirea nu este un lucru abominabil, condamnabil sau o dovadă a lipsei de modestie.

Strălucirea este expresia esenţei, a dreptului de „a fi” asumat şi folosit. Lumina reflectoarelor există. Trebuie doar gândul şi voinţa de a popula scena. Cine le are.

Viaţa nu este simplă. Viaţa nu este complicată.

Inel de aur in ratul porcului, asa este femeia frumoasa si fara minte.

Solomon

We have heard them so many times that we got to believe that they are part of us. Of our soul. We may even think that we are the authors. At least for a part of them. They are fundamental truths, genuine roots of our spinal cord. Except Balthasar Gracian I personally never found such concentrated wisdom, that to be more accepted by every conscience.

Here is:

General Colin Powell’s Rules:

1. It ain’t as bad as you think. It will look better in the morning.
2. Go mad, then get over it.
3. Avoid having your ego so close to your position that when your position falls your ego goes with it.
4. It can be done!
5. Be careful what you choose. You may get it.
6. Don’t let adverse facts stand in the way of a good decision.
7. You can’t make someone else’s choices. You shouldn’t let someone else make yours.
8. Check small things.
9. Share credit.
10. Remain calm. Be kind.
11. Have a vision. Be demanding.
12. Don’t take counsel of your fears or naysayers.
13. Perpetual optimism is a force multiplier.

What if we all try it in our lives?

Dacă faci afaceri cu inima te vei îmbolnăvi de inimă.

Astăzi chiar şi viaţa personală, pentru mulţi, este tot o afacere. Au dispărut principiile şi s-au răsturnat valorile.

Nu mai ştii cum să trăieşti în pas cu viaţa actuală. Moda a depăşit graniţele desemnate în mod firesc şi natural şi a intrat într-o „transhumanţă” care zdruncină multe temelii.

Credinţa este credinţă dar elementele de referinţă, definitorii sunt altele.

Este în regulă. Oamenii, în special tinerii, au o nevoie mai accentuată de agusta din „afirmarea personală” înainte de a se putea defini ca oameni. Vorbim de o societate care fuge de cutume, de rigori, de stereotipuri. De fapt fuge de unele doar pentru a le putea îmbrăţişa pe altele.

Orizontul este definit altfel chiar dacă este cercetat tot cu pieptul înainte.

Pe de cealaltă parte, alte generaţii ajunse doar la o anumită vârsta, blazaţi, se văd extrem de competitivi dar fără să se mişte, văzând în inerţia lor un motiv pentru a se implica în limitarea evoluţiei celor tineri şi mai ales în criticarea unui stil de viaţă nesănătos.

Canoane sunt peste tot. Uneori iau chiar forma unor legi fundamentale.

Contradicţiile paradoxale, nu mai definesc apele calme ci exact invers.

Privitul în oglindă a devenit o artă şi o tehnică de dezvoltare personală.

Generaţia nouă se vinde pentru cât poate mai bine, generaţia „mai experimentată” se vinde pentru recunoaşterea firelor albe de păr.

A nu te gândi la un elefant roz devine din ce în ce mai mult o fabulă, pe măsură ce lumea caută mai întâi răspunsurile pentru a descoperi întrebările.

Nu faptul că foaia albă de hârtie a fost înlocuită de ecranele monitoarelor este evoluţia normală ci faptul că anumite aspecte sustituite pentru progres nu mai au aceeaşi semnificaţie, nicimăcar ca şi rădăcini generatoare.

Poate unii sunt tentaţi să spună că superficialul a fost ridicat la rang de rege, în realitate însă noile priorităţi definesc alte valori, ce pentru aceia care nu şi le însuşesc devin sicrie de sticlă.

Introvertit sau extrovertit sunt domenii de interes pentru profesii care sunt aruncate în josul clasamentului. Pentru „Top” astfel de noţiuni sunt doar pietre de moară.

„Ce pot să…” este înlocuit în mod atât de firesc şi uman de „Ce îmi iese…”, încât busola nu va mai arăta pentru mult timp nordul.

Contemplarea aparţine generaţiei excluse de societatea care spune: „ACUM… sau stai la coadă încă o dată deşi uşile de ieşire din cinematograf îţi sunt deschise…”

„Lumea este o scenă şi fiecare îşi joacă rolul lui” se spunea cândva. Astăzi toţi cei care îşi joacă propriile roluri îşi construiesc propriile scene şi îşi aduc doar proprii spectatori.

Generaţia este doar o stare. Ea nu este influenţată de vârstă. Doar de spirit.

Tu cărei generaţii îi aparţii………………….?

De cele mai multe ori privim viata altfel decat merita. Ii atribuim alte prioritati ….. si omitem multe……

Am primit pe email acest text… sper sa il simtiti…

Alo, Centrala? O poveste despre viata, care merge la inima

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit,montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el. Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era “Alo Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune. Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara. Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche.
“Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche:
“Centrala.”.
“Mi-am ranit degetul…” – m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
“Mamica ta nu este acasa?”- urma intrebarea.
“Nu este nimeni acasa in afara de mine…”- am bolborosit.
“Iti curge sange?” – m-a intrebat vocea..
“Nu,” – i-am raspuns. “M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau…”
“Poti sa deschizi racitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.
“Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel,” - spuse vocea. Dupa aceea am inceput sa chem “Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la matematica… Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune. A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat “Alo Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o,
“De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?” Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet,
” Wayne , tine minte intotdeauna, ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta.” Alta data la telefon,
“Alo, Centrala!”
“Centrala.” – mi-a raspuns vocea cunoscuta.
“Cum se scrie cuvantul fix?” -am intrebat-o. Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea… “Alo Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua. Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni… Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine. Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam
o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:
“Alo Centrala!” Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine.
“Centrala.”
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand:
“Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?” O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns:
“Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum.”
Am ras,
“Deci tu esti, intr-adevar, ” – i-am spus.
“Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea.”
“Iar eu ma-ntreb,” – zise ea, “daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…”
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
“Cu placere,” – mi-a spus ea. “Intreaba de Sally.”
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la
“Informatii”. Am intrebat de Sally.
“Santeti un prieten?” – m-a intrebat.
“Da, un foarte vechi prieten… Wayne . ..”
“Imi pare rau sa-ti spun asta,” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma.” Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus,
“Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?
“Da.” – i-am raspuns.
“Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta… L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc.”
Mesajul ei era:
“Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer.”
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.
Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.

O zi minunata va doresc

Unii sunt mai sus decât alţii. Fie că se autoconsideră, fie că sunt aşezaţi acolo. Paradoxal este faptul că realitatea nu are astfel de podiumuri.

Şi totuşi are şi ea, banala realitate, un top al ei. De exemplu topul trădării. Fiecare şi-l are, fiecare şi-l păstrează cu sfinţenie şi cu durere.

Trădarea. Sub toate formele ei de „înjunghiere pe la spate”.

Ziua este senină, lucrurile merg în direcţia cea bună şi deodată o durere acută între omoplaţi te face să te prăbuşeşti în genunchi. Îţi întinzi mâinile cu disperare, simţi cuţitul înfipt până în prăsele, dar nu poţi să îl apuci. A fost îmfit prea profesionist, prea dibaci şi prea cu sete. Simţi sângele cum ţi se scurge pe spate în timp ce capul îţi este învăluit într-o căldură umedă. Brusc începi să vezi mai limpede ce ai în spate decât pe unde mergi. Paşii nu îţi mai sunt atât de siguri, mâinile şi se agaţă cu disperare de aerul sufocant din juru-ţi.

De ce? De ce mie? De ce el/ea? De ce acum? De ce aşa? De ce?

Doar: „De ce”.

Sunt singurele sunete pe care le mai auzi. Le repeţi şi le tot repeţi cuprins fiind parcă de sado-masochism. Ajungi să te auto-înjunghii folosind cu obstinenţă: „De ce”.

De ce nu ar fi putut fi Trădarea dulce?

De ce nu ar fi putut fi Trădarea plăcută?

De ce Trădarea este Trădare?

De ce mă doare atât şi nu pot să râd de ea şi reuşitele ei nefaste?