Dacă naufragiezi poţi să te salvezi plutind pe bagajele pe care le-ai cărat toată viaţă după tine, dar de cele mai multe ori ele te vor trage spre ultima călătorie. Spre abis.

Trecutul ne aparţine. Bun sau rău este al nostru. Nu avem cum să-l mai schimbăm, dar putem decide să nu îl mai lasăm să ne schimbe, să ne influenţeze.

Cel care îşi reneaga trecutul îşi taie radăcinile. Iar un copac fără radăcini nu va supravieţui prea mult timp şi cu atât mai puţin nu va fi verde pentru prea multă vreme.

Ceea ce suntem astăzi datorăm trecutului nostru pe care l-am epuizat pentru a ne construi prezentul. Ceea ce facem astazi ne construieşte viitorul. Aşa că, dacă vrem ca viitorul nostru să nu semene cu trecutul nu trebuie decât sa evităm ceea ce ne-ar stagna schimbarea.

Speranţa se naşte din sămânţă dar nu zace în pământ.

Trecutul ne reprezintă dar putem fi ceea ce ne dorim să fim. Putem deveni un alt om. Un alt chip. O altă imagine. Putem modifica, într-o oarecare măsură percepţia asupra noastră a celor care ne cunosc, dar putem să ne prezentăm altfel pentru cei care ne vor cunoaşte.

Decizia, ca de obicei, ne aparţine.

Dacă poţi fi sincer cu tine, acum, pentru doar două minute, cum crezi că vei proceda în cazul naufragiului care s-a produs deja? Nu te amăgi singur că nu eşti un naufragiat, pentru că eşti.

Ce vei face ? Aceleaşi lucruri ?

Te vei avânta smulgându-te din ape, sau te vei cufunda în abisul lor ?

Vindecatori sau şarlatani. Miracol sau excrocherie. Lumea noastră are nevoie de credinţă. Are nevoie să creadă cu tărie în ceva. Mai ales dacă ajungem în cazuri disperate. Cu cât şansele de a vindeca o boală sau o anomalie sunt mai mici, cu cât mai multe încercări au fost făcute, cu cât disperarea sau epuizarea psihică sunt mai mari, cu atât mai uşor suntem dispuşi să acceptăm orice. Chiar şi să nu mai vedem că suntem speculaţi. Este cel mai cumplit lucru şi poate cel mai mare păcat să profiţi de suferinţa unei persoane şi să o amăgeşti. Sunt de acord că efectul Placebo este vizibil mai ales în astfel de situaţii, dar păcatul rămâne păcat.

Asta este ceea ce se vede: oameni disperaţi, fără speranţe, caută ultima soluţie şi sunt dispuşi la orice. Vor să creadă. Vor să creadă că va fi posibil. Că este posibil. Şi devin cu atât mai vulnerabili.

Realitatea este dificil de explicat chiar şi pentru un sceptic sau un ateu. Totul atârnă de un singur fir de păr.

Cât de departe pot merge realizările dincolo de limitele ştiinţei? Oare miracolele există? Oare o forţă divină apelează la mesageri pentru a îndrepta nişte greşeli sau erori sau circumstanţe pe care cei creaţi, oamenii, nu le pot rezolva prin suma inteligenţelor multiplicată de existenţa exprimată în numărul de ani?

Scindarea este evidentă în astfel de cazuri. Unii oameni pot accepta şi pot crede alţii nu pot face niciuna nici alta. Dar în orice situaţie trebuie să împleteşti în interiorul tău ambele concepte: acceptarea şi credinţa.

Am vrea atât de mult să credem, dar oare putem crede în orice?

Categoric suferinţa şi durerea fiinţei umane pot modifica orice sistem de valori sau de principii, dar oare cazul unor persoane care se pretind a fi vindecători, deşi nu au niciun fel de studii sau pregătire, sau se pretind mesageri ai Divinităţii, pot fi acceptate şi crezute? Oare negarea realităţii se transformă în acceptarea şi încrederea totală într-o astfel de vindecare altenativă?

Suntem înconjuraţi de astfel de cazuri, de fapte şi vindecări care se întâmplă de atât de mulţi ani încât fac parte din cutumele gândirii.

Miracol sau înşelătorie. Excroc sau Trimis al Domnului. Dacă vindecarea ar fi la îndemâna tuturor fără a fi nevoie de studiu şi pregătire în domeniul medicinei, atunci de ce oare mai avem nevoie de doctori şi specialişti?

Se spune să credem ceea ce vedem cu ochii, dar şi şarlataniile şi înşelătoriile şi crimele tot cu ochii le vedem. Şi atunci?

Adevărul este…vindecător sau excroc?

Până unde putem să credem şi ce putem să credem?