Perfectiunea fizica. Exista? Este ceva ce ar trebui sa ne preocupe? Oare societatea asa cum o cunoastem fiecare dintre noi tine cont de astfel de stereotipuri sau putem la fel de usor sa le intitula utopii? Vorbim de un kitch intelectual cauzat de dorinta de a atinge un obiectiv imposibil? Perfectiunea este ceva ce nu poate fi definit ca si obiectiv datorita intangibilitatii sale sau este un lucru normal de care ne temem in adancul inimii noastre?

Hai sa fim sinceri. Fiecare dintre noi si-ar dori sa fie perfect macar intr-o privinta. Cei mai multi sunt chiar pasionati de a fi intruchiparea perfectiunii fizice. Altii prefera sa fie cat mai apropiati de perfectiune in cat mai multe domenii sacrificand parca perfectiunea singulara. Legenda Calaretului Singuratic salasluieste profund in fiecare dintre noi. Unele femei inca mai viseaza un print pe un cal alb in timp ce altele isi doresc sa fie ele acest personaj pentru alesul lor.

Cum ne alegem partenerii? Cat de mult conteaza pentru noi perfectiunea fizica, aspectul fizic al celui care ar trebui sa ne completeze? Conteaza oare? Oare atunci cand ne privim in oglinda si constatam cu obisnuinta ca nu suntem nici pe departe atat de perfecti fizic pe cat ne-am dori sau pe cat ar considera cutumele sociale ca ar trebui sa fim, ne lasam supusi realitatii si ne diminuam pretentiile in ceea ce priveste frumusetea fizica a partenerului? Oare suntem corecti si consideram ca daca noi nu suntem asa cum ar trebui atunci nu putem emite pretentii in ceea ce ne priveste jumatatea? Oare ne autoimpunem o limitare in aspiratii? Sau poate devenim egoisti?

Unii oameni considera ca perfectiunea fizica poate fi compensata prin multele alte calitati pe care fiecare le avem adanc ascunse dar arzand de dorinta de a fi descoperite. Asa sa fie oare? Oare ar trebui sa aplicam acest principiu al compensarii in viata noastra sau ar trebui sa acceptam realitatea si chiar sa ne simtim bine cu ea?

Ce ar trebui sa ne atraga la un om? Ce ne atrage la partener? Ce conteaza cu adevarat?

Oare perfectiunea fizica este frumoasa sau doar ne amagim?

Ce reprezinta pentru tine si ce semnificatie are in viata ta preferctiunea fizica? Esti sincer?

Dacă faci afaceri cu inima te vei îmbolnăvi de inimă.

Astăzi chiar şi viaţa personală, pentru mulţi, este tot o afacere. Au dispărut principiile şi s-au răsturnat valorile.

Nu mai ştii cum să trăieşti în pas cu viaţa actuală. Moda a depăşit graniţele desemnate în mod firesc şi natural şi a intrat într-o „transhumanţă” care zdruncină multe temelii.

Credinţa este credinţă dar elementele de referinţă, definitorii sunt altele.

Este în regulă. Oamenii, în special tinerii, au o nevoie mai accentuată de agusta din „afirmarea personală” înainte de a se putea defini ca oameni. Vorbim de o societate care fuge de cutume, de rigori, de stereotipuri. De fapt fuge de unele doar pentru a le putea îmbrăţişa pe altele.

Orizontul este definit altfel chiar dacă este cercetat tot cu pieptul înainte.

Pe de cealaltă parte, alte generaţii ajunse doar la o anumită vârsta, blazaţi, se văd extrem de competitivi dar fără să se mişte, văzând în inerţia lor un motiv pentru a se implica în limitarea evoluţiei celor tineri şi mai ales în criticarea unui stil de viaţă nesănătos.

Canoane sunt peste tot. Uneori iau chiar forma unor legi fundamentale.

Contradicţiile paradoxale, nu mai definesc apele calme ci exact invers.

Privitul în oglindă a devenit o artă şi o tehnică de dezvoltare personală.

Generaţia nouă se vinde pentru cât poate mai bine, generaţia „mai experimentată” se vinde pentru recunoaşterea firelor albe de păr.

A nu te gândi la un elefant roz devine din ce în ce mai mult o fabulă, pe măsură ce lumea caută mai întâi răspunsurile pentru a descoperi întrebările.

Nu faptul că foaia albă de hârtie a fost înlocuită de ecranele monitoarelor este evoluţia normală ci faptul că anumite aspecte sustituite pentru progres nu mai au aceeaşi semnificaţie, nicimăcar ca şi rădăcini generatoare.

Poate unii sunt tentaţi să spună că superficialul a fost ridicat la rang de rege, în realitate însă noile priorităţi definesc alte valori, ce pentru aceia care nu şi le însuşesc devin sicrie de sticlă.

Introvertit sau extrovertit sunt domenii de interes pentru profesii care sunt aruncate în josul clasamentului. Pentru „Top” astfel de noţiuni sunt doar pietre de moară.

„Ce pot să…” este înlocuit în mod atât de firesc şi uman de „Ce îmi iese…”, încât busola nu va mai arăta pentru mult timp nordul.

Contemplarea aparţine generaţiei excluse de societatea care spune: „ACUM… sau stai la coadă încă o dată deşi uşile de ieşire din cinematograf îţi sunt deschise…”

„Lumea este o scenă şi fiecare îşi joacă rolul lui” se spunea cândva. Astăzi toţi cei care îşi joacă propriile roluri îşi construiesc propriile scene şi îşi aduc doar proprii spectatori.

Generaţia este doar o stare. Ea nu este influenţată de vârstă. Doar de spirit.

Tu cărei generaţii îi aparţii………………….?

Omul evoluează sau involuează indiferent dacă îşi exprimă sau nu voinţa. Dacă preferă să privească zilele sau să le lase pradă nocivităţii sociale se va îndrepta vertiginos spre o involuţie. În limbajul unui anumit domeniu se spune că: un negativ va influenţa o mie de oameni în jurul său inducându-le gânduri negative, în timp ce e nevoie de o sută de oameni pozitivi în gândire pentru a dezrădăcina convingerile negativului.

Una din legile fundamentale ale evoluţiei o reprezintă schimbarea. Pornind de la definiţia nebuniei atribuită lui Einstein: dacă faci în fiecare zi aceleaşi lucruri şi te aştepţi să obţii rezultate diferite,…. (atunci poate ar trebui să te mai gândeşti!), descoperim o forţă ascunsă în fiecare om. Dacă vrei să trăieşti diferit faţă de alţi oameni, atunci în mod evident trebuie să faci lucruri diferite.

Evoluţia personală se face în trepte şi cu paşi mici. Se zice că odată la fiecare doi ani este bine să faci o schimbare semnificativă în viaţa ta şi în fiecare lună să încerci să schimbi un lucru care nu te-a condus către un rezultat aşteptat.

Atunci când eşti singur şi/sau accentul vieţii tale cade pe carieră, decizia schimbării este mai logică şi mai uşor de înfăptuit. Dar ce te faci atunci când eşti căsătorit, ai copii, iar decizia ta va afecta câteva suflete în jurul tău? Schimbarea nu mai este atât de simplă, dar este cu atât mai necesară. Este totodată şi un test pentru a vedea dacă căsnicia ta este clădită pe principii corecte. Pentru că tu şi partenera ta şi copiii tăi veţi face schimbări radicale în comportament şi manifestare, schimbări ce se vor evidenţia mai ales în personalitate, iar schimbările nu vor fi întotdeauna simultane, este evident faptul că toate acestea vor testa natura relaţiilor stabilite.

O relaţie nu care nu este construită corect, nu va rezista schimbărilor.

Un alt punct de cotitură al schimbării este dat de ceea ce crezi tu că este normal şi corect şi ceea ce îţi impune societatea. Unii oameni consideră că a munci pentru copii, este corect şi moral, să le asiguri o viaţă mai bună, în timp ce alţii consideră că acest lucru însemnă răsfăţ, ar „handicapa social” copii şi că dimpotrivă aceştia ar trebui educaţi să se descurce singuri. În cazul unui accident aviatic, când măştile de oxigen coboară, tendinţa ta umană este ca prim lucru să pui masca peste nasul şi gura copilului de lângă tine. Societatea spune însă că trebuie să îţi pui masca ţie primul şi apoi copilului, pentru că responsabilitatea ta este ca tu să rămâi conştient pentru a putea acorda ajutor altora.

Categoric schimbarea personală ţine de fiecare dintre noi şi trebuie făcută. Este o decizie şi o muncă personală. Trebuie doar să vedem cât anume vom ţine cont, dacă vom ţine cont, de conjunctura socială în care trăim, în procesul personal de schimbare.

Tu eşti adeptul schimbării personale?

Cum vezi Tu aceste lucruri?

Este vreo diferenţă între schimbare şi adaptare?

Teoretic fiecare om are o singură personalitate. Teoretic. Practic însa avem cel putin două personalităţi inlănţuite şi zătuite în trupul nostru unic. Am putea spune că una este drăcuşorul şi cealaltă este îngerasul. Sau partea bună şi partea rea. Indiferent cum s-ar numi şi mai ales indiferent dacă suntem sau nu conştienţi de acest aspect, suntem rezultatul manifestărilor mai multor personalităţi. Omul este unic prin personalitatea sa multiplă.

Sincer, nu vi s-a întâmplat niciodată să nu vă recunoaşteţi? Să faceţi sau să spuneţi ceva şi să simţiţi că acel ceva nu vă caracterizează. Parcă nu aţi fost cel care vă ştiaţi a fi.

Este un lucru normal. În principiu personalitatea ascunsă este defapt o dorinţa asupra căreia nu aţi avut curajul să o transpuneţi în plan real. Aveţi, de exemplu, manifestări sau dorinţe sexuale pe care le ţineţi ascunse, închise dar de care suteţi conştient? V-aţi imaginat vreodată făcând ceva eroic care vă transformă într-un adevărat salvator? Aţi călătorit vreodată cu imaginaţia într-o lume pe care o construiaţi aşa cum doreaţi? V-aţi imaginat vreodată ca fiind altcineva? De unde credeţi că vin toate aceste gânduri? Vă aparţin? Sigur că da, dar sunt generate de celelalte personalităţi ale dumneavoastră. O manifestare reţinută datorită unor principii sau rigori îşi va găsi caldura într-una din personalităţile dumneavoastră. Categoric daca ne-am afişa multiplele personalităţi am fi catalogaţi drept nebuni. De ce? Lumii, respectiv, nouă înşine, îi este teamă de lucrurile necunoscute. Fantasmagorice. Este mai uşor să pui diagnosticul de schizofrenie si implicit paranoia decât să încerci să înţelegi şi să accepti. Şi atunci alegem una din personalităţile noastre şi o prezentăm exteriorului. Pe celelalte le reprimăm şi încercăm să le ascundem chiar şi de noi înşine. Însă se poate întâmpla un eveniment neaşteptat care să traumatizeze personalitatea noastră principală încât să piardă controlul asupra celorlalte lăsându-le astfel posbilitatea de liberă manifestare. Dubla personalitate produce inconstanţă. Este greu să îţi stabileşti scopuri cu fiecare personalitate în parte şi apoi să încerci să le realizezi. De fapt omul nu are posibilitatea de a apăsa un buton neuronal care să schimbe printr-un simplu clic personalităţile între ele. Apoi, nu putem iubi toate personalităţile unui seamăn de-al nostru şi dacă îl vedem că le schimbă prea des îi atribuim titulatura de caracter oscilant, începem să ne temem şi evităm orice contact.

Teoretic dubla personalitate induce teamă şi de aici toate celelalte consecinţe şi manifestări. Trupul, gazda, însă este unic. Nu s-a pus însă problema dacă în condiţiile în care trupul se îmbolnăveşte, nu cumva schimbarea personalităţii ar putea conduce la o vindecare a acestuia?

De ce ne e teamă de dubla personalitate? De ce preferăm să împărţim omul în partea bună şi partea rea şi acceptăm aceasta ca fiind singura explicaţie? Chiar nu au şi părţi benefice personalităţile multiple? Nu ar merita să desluşim necesitatea existenţei dublei personalităţi? De ce e nebun o persoană care îşi manifestă dubla personalitate?

Toţi avem cel putin un frate psihic. Cu ce drept îl reprimăm?

Pentru că tot vorbeam ceva mai devreme de cât de diferiţi sunt oamenii, nu ar strica să ne reamintim o lege socială de bază care spune că oamenii au societatea pe care au generat-o prin preocupările lor.

Este in mod clar evident că între România şi Statele Unite ale Americii, din orice punct de vedere am privi asocierea este o diferenţă ca de la cer la pământ. Este şi motivul pentru care SUA reprezintă pământul făgăduinţei sau ţara tuturor posibilităţilor.

Să fie oare de vină numai regimul politic pentru existenţa aceastei discrepanţe? Faptul că ei au trăit în democraţie şi noi în comunism? Hai să fim serioşi. Când am trăit noi în comunism? Acum câţi ani? Şi de atunci şi până acum ce scuză avem?

Esenţa este mult mai adâncă. Pleacă de la cele mai mici lucruri şi cele care par cele mai nesemnificative până la cele care sunt vizibile.

Nu este scopul meu să fac acum o dizertaţie dar nu pot să mă abţin şi să nu subliniez un fapt care este mai mult decât evident şi care explică o parte din această discrepanţă.

Americanii sunt preocupaţi de Donald Trump şi de celebra The Apprentice (Ucenicul) iar noi care suntem atât de inteligenţi şi de dezvoltaţi ca societate suntem obsedaţi de Elodia şi OTV-ul cel dezvăluitor. Dacă acestea sunt punctele noastre de reper, daca asta ne-am ales drept etalon, atunci avem soarta pe care o merităm. Aceasta este societatea în care merităm să trăim.

Credeţi că preocuparile unei societăţi pot să evidenţieze soarta acelei societăţi?

Cu alte cuvinte, credeţi că dacă noi, românii, am avea alt gen de preocupări, am avea o altă societate ca naţiune