Soarele răsare întotdeauna în interiorul nostru. Ce vedem, afară, e doar vremea! O iluzie. O iluzie a deşertăciunilor puse în practică de secolele celor care şi-au oprit soarele să mai răsară.

Doar mult prea blamatul trup se plimbă prin vreme şi îi îndură capriciile. Sufletul este scăldat la alegere, de razele soarelui sau inundat de ploaia renunţării. Cum ne vedem la exterior nu se datorează vremii pe care ne pliem, ci trăirii interioare pe care o adoptăm.

Soarele e zâmbet şi e lacrimă, e tandreţe şi e fermitate, e căldură şi e răcoare, e suflu, e puls, e seninătate, e dorinţă, e pasiune, e dragoste şi e suflet, e viaţă!

Soarele fiecăruia răsare independent de vremea colectivă, atunci când cel în cauză îşi doreşte. Afară poate fi frig şi înnorat dar înăuntru poate străluci soarele.

Suntem un univers cu miliarde de sori.

Omul frumos este cel care străluceşte în ceaţa celor care îl înconjoară. Când soarele străluceşte prin pori la exterior atunci omul care îl poartă în suflet este o fiinţă frumoasă şi pentru ochii celor care nu ştiu a cerceta universul real, regatul sufletului. Sau a celor care nu vor a cerceta.

Când vom învăţa să nu ne mai despărţim de soarele sufletului care ne-a creat, atunci vom învăţa ce înseamnă a trăi. Restul înseamnă doar a-ţi arunca zilele cele numărate la coşul de gunoi al deşertăciunilor.

Vrei să trăieşti?

Trăieşti?

Arunc şi înalţ sentimentul până în înaltul pământului. Centrul îmi fixează busola în toate direcţiile, asemeni drumurilor celebre care se reuneau într-un oraş.

Privesc în faţă întorcându-mi privirea către cel care îmi suflă în ceafă neliniştile sale fericite.

Suntem aceiaşi chiar dacă vrem să părem diferiţi. Suntem măcinaţi deşi ne găsim forţa de a zâmbi.

Seninătatea unui om denotă cea mai mare frământare. Calmul stresează cel mai tare.

Citeam undeva aceste rânduri, polemice dar fără drept de apel:

Îndoiala vede obstacolele;

Încrederea vede calea.

Îndoiala vede întunericul nopţii,

Încrederea vede lumina zilei.

Îndoiala se teme să facă vreun pas,

Încrederea se avântă spre înalţimi.

Îndoiala întreabă: „Cine poate crede?”

Încrederea răspunde:”EU”

Poate doar Shakespeare când fuge de a lui Femeie Îndărătnică, mai vede soarele când luna e pe cer.

Ne-am obişnuit deja să trăim şi să ne exprimăm viaţa prin antonime. Mai ales sentimentele se exprimă cel mai bine prin intermediul sugestiei si descrierii opusului.

Fiecare om este dominat în mod preponderent de o pereche de antonime.

Care este perechea ce te defineşte pe tine?

Să depui în fiecare zi

amintirea unui lucru bun,

prin care ai adus

seninătate unui suflet…

şi

te vei numi

Bancher de Suflete!

Doamne, dă-mi…

                       Seninătatea de a accepta ceea ce nu pot schimba, curajul de a schimba ceea ce îmi stă în putere să schimb şi înţelepciunea de a face diferenţa înte ele.

Reinhold Nierbuhr