Timpul ne omoară cu zile. Nici nu ne întreabă, nici nu ne bagă în seamă, ne dă pur şi simplu în moalele capului.

Ce priorităţi sau prioritizare…?

Pur şi simplu ne aruncă atât de multe în cârcă încât nici nu mai ştim cum să le planificăm pe toate ca să le facem faţă. Viaţă aglomerată. Rezultatul: fie nebunia, fie depresia, fie ratarea. Omul ocupat nu este mai bogat ci doar este învârtit între alte nivele financiare.

Omul lucid şi raţional care va pune corect în balanţă timpul dedicat familiei şi vieţii personale comparativ cu timpul dedicat angajatorului, va fi forţat mai devreme sau mai târziu, dar în timp util, să spună stop. Şi să negocieze. Dacă se doreşte şi se poate bine, dacă nu …. pentru mine prioritar este….

Ne lamentăm degeaba.

Poate cele mai dure decizii ale umilei noastre vieţi constau în lupta cu invizibilul dar atât de copleşitor perceptibilul timp. Cine supune pe cine? Timpul pe noi, sau noi, fiecare în parte ne supunem propriul timp? Paradoxal arogantul şi zănaticul Timp este cel care ne acordă spre gratitudine în măreţia sa zilele vieţii noastre dar tot el este cel care ne şi omoară darul preţios.

Ne învârtim într-un cerc al viicilor temporale, ţinând în mână o balanţă în care pe un taler se află starile negative – paranoia şi schizofrenia, în timp ce pe celălat taler se află starea de echilibru improbabil al vieţii personale şi utopica viaţă profesională.

Cine îl conduce pe celălalt?

Timpul pe noi sau noi pe timp?

Teoretic fiecare om are o singură personalitate. Teoretic. Practic însa avem cel putin două personalităţi inlănţuite şi zătuite în trupul nostru unic. Am putea spune că una este drăcuşorul şi cealaltă este îngerasul. Sau partea bună şi partea rea. Indiferent cum s-ar numi şi mai ales indiferent dacă suntem sau nu conştienţi de acest aspect, suntem rezultatul manifestărilor mai multor personalităţi. Omul este unic prin personalitatea sa multiplă.

Sincer, nu vi s-a întâmplat niciodată să nu vă recunoaşteţi? Să faceţi sau să spuneţi ceva şi să simţiţi că acel ceva nu vă caracterizează. Parcă nu aţi fost cel care vă ştiaţi a fi.

Este un lucru normal. În principiu personalitatea ascunsă este defapt o dorinţa asupra căreia nu aţi avut curajul să o transpuneţi în plan real. Aveţi, de exemplu, manifestări sau dorinţe sexuale pe care le ţineţi ascunse, închise dar de care suteţi conştient? V-aţi imaginat vreodată făcând ceva eroic care vă transformă într-un adevărat salvator? Aţi călătorit vreodată cu imaginaţia într-o lume pe care o construiaţi aşa cum doreaţi? V-aţi imaginat vreodată ca fiind altcineva? De unde credeţi că vin toate aceste gânduri? Vă aparţin? Sigur că da, dar sunt generate de celelalte personalităţi ale dumneavoastră. O manifestare reţinută datorită unor principii sau rigori îşi va găsi caldura într-una din personalităţile dumneavoastră. Categoric daca ne-am afişa multiplele personalităţi am fi catalogaţi drept nebuni. De ce? Lumii, respectiv, nouă înşine, îi este teamă de lucrurile necunoscute. Fantasmagorice. Este mai uşor să pui diagnosticul de schizofrenie si implicit paranoia decât să încerci să înţelegi şi să accepti. Şi atunci alegem una din personalităţile noastre şi o prezentăm exteriorului. Pe celelalte le reprimăm şi încercăm să le ascundem chiar şi de noi înşine. Însă se poate întâmpla un eveniment neaşteptat care să traumatizeze personalitatea noastră principală încât să piardă controlul asupra celorlalte lăsându-le astfel posbilitatea de liberă manifestare. Dubla personalitate produce inconstanţă. Este greu să îţi stabileşti scopuri cu fiecare personalitate în parte şi apoi să încerci să le realizezi. De fapt omul nu are posibilitatea de a apăsa un buton neuronal care să schimbe printr-un simplu clic personalităţile între ele. Apoi, nu putem iubi toate personalităţile unui seamăn de-al nostru şi dacă îl vedem că le schimbă prea des îi atribuim titulatura de caracter oscilant, începem să ne temem şi evităm orice contact.

Teoretic dubla personalitate induce teamă şi de aici toate celelalte consecinţe şi manifestări. Trupul, gazda, însă este unic. Nu s-a pus însă problema dacă în condiţiile în care trupul se îmbolnăveşte, nu cumva schimbarea personalităţii ar putea conduce la o vindecare a acestuia?

De ce ne e teamă de dubla personalitate? De ce preferăm să împărţim omul în partea bună şi partea rea şi acceptăm aceasta ca fiind singura explicaţie? Chiar nu au şi părţi benefice personalităţile multiple? Nu ar merita să desluşim necesitatea existenţei dublei personalităţi? De ce e nebun o persoană care îşi manifestă dubla personalitate?

Toţi avem cel putin un frate psihic. Cu ce drept îl reprimăm?