Romania asa cum este ea in realitate

Intr-o lume inghesuita, buchisita de nelinisti, speranta moare ultima. Este vorba de realitate, utopie sau kitch?

Cum esti tu fata de lumea in care iti traiesti viata?

Dacă faci afaceri cu inima te vei îmbolnăvi de inimă.

Astăzi chiar şi viaţa personală, pentru mulţi, este tot o afacere. Au dispărut principiile şi s-au răsturnat valorile.

Nu mai ştii cum să trăieşti în pas cu viaţa actuală. Moda a depăşit graniţele desemnate în mod firesc şi natural şi a intrat într-o „transhumanţă” care zdruncină multe temelii.

Credinţa este credinţă dar elementele de referinţă, definitorii sunt altele.

Este în regulă. Oamenii, în special tinerii, au o nevoie mai accentuată de agusta din „afirmarea personală” înainte de a se putea defini ca oameni. Vorbim de o societate care fuge de cutume, de rigori, de stereotipuri. De fapt fuge de unele doar pentru a le putea îmbrăţişa pe altele.

Orizontul este definit altfel chiar dacă este cercetat tot cu pieptul înainte.

Pe de cealaltă parte, alte generaţii ajunse doar la o anumită vârsta, blazaţi, se văd extrem de competitivi dar fără să se mişte, văzând în inerţia lor un motiv pentru a se implica în limitarea evoluţiei celor tineri şi mai ales în criticarea unui stil de viaţă nesănătos.

Canoane sunt peste tot. Uneori iau chiar forma unor legi fundamentale.

Contradicţiile paradoxale, nu mai definesc apele calme ci exact invers.

Privitul în oglindă a devenit o artă şi o tehnică de dezvoltare personală.

Generaţia nouă se vinde pentru cât poate mai bine, generaţia „mai experimentată” se vinde pentru recunoaşterea firelor albe de păr.

A nu te gândi la un elefant roz devine din ce în ce mai mult o fabulă, pe măsură ce lumea caută mai întâi răspunsurile pentru a descoperi întrebările.

Nu faptul că foaia albă de hârtie a fost înlocuită de ecranele monitoarelor este evoluţia normală ci faptul că anumite aspecte sustituite pentru progres nu mai au aceeaşi semnificaţie, nicimăcar ca şi rădăcini generatoare.

Poate unii sunt tentaţi să spună că superficialul a fost ridicat la rang de rege, în realitate însă noile priorităţi definesc alte valori, ce pentru aceia care nu şi le însuşesc devin sicrie de sticlă.

Introvertit sau extrovertit sunt domenii de interes pentru profesii care sunt aruncate în josul clasamentului. Pentru „Top” astfel de noţiuni sunt doar pietre de moară.

„Ce pot să…” este înlocuit în mod atât de firesc şi uman de „Ce îmi iese…”, încât busola nu va mai arăta pentru mult timp nordul.

Contemplarea aparţine generaţiei excluse de societatea care spune: „ACUM… sau stai la coadă încă o dată deşi uşile de ieşire din cinematograf îţi sunt deschise…”

„Lumea este o scenă şi fiecare îşi joacă rolul lui” se spunea cândva. Astăzi toţi cei care îşi joacă propriile roluri îşi construiesc propriile scene şi îşi aduc doar proprii spectatori.

Generaţia este doar o stare. Ea nu este influenţată de vârstă. Doar de spirit.

Tu cărei generaţii îi aparţii………………….?

Virtutea este elementul comun al tuturor perfecţiunilor. Este însuşirea de caracter care tinde spre idealul etic. Virtutea este reflecţia în oglinda vieţii a moralităţii personale. Unii ar asocia virtutea doar cu castitatea. Nu se înşeală dar sunt departe de a înţelege ce înseamnă cu adevărat.

Virtutea ne face prudenţi, discreţi, prevăzători, atenţi, curajoşi, fericiţi, încrezători şi de încredere, etc. Putem exista şi străluci doar în măsura în care acceptăm virtutea ca parte definitorie a entităţii noastre umane şi ne supunem ei toate acţiunile.

Virtutea este pentru om ceea ce soarele este pentru această galaxie. Virtutea are propriul ei drum şi depinde de fiecare dintre noi dacă alegem ca şi drumul nostru să coincidă cu cel al virtuţii sau măcar să se intersecteze. Unii decid să meargă în direcţii opuse sau în paralel sau se amăgesc încercând să demonstreze că noi oamenii definim virtutea şi nu virtutea ne defineşte pe noi. Au mai fost şi alţii în istorie care au susţinut idei asemănătoare: pământul este plat, soarele se învârte în jurul pământului etc.

Realitatea este doar una şi este universală. La fel şi virtutea.

Tu cum ai defini Virtutea?

Ce reprezintă Virtutea pentru tine?

Oare Virtutea este singura lege a moralităţii?

Vine Cutremurul.

Cutremurul cel mare.Cutremurul care îl va depăşi în intensitate pe cel din 77.

Vine cutremurul acum, sau la vara, sau la toamnă, într-o noapte de sâmbătă spre duminică.

Aşa anunţă mult prea celebrul post de televiziune OTV citându-l pe omul care a prezis totul în cartea sa, Ioan Istrate. De altfel pe blogul acestuia din urmă se pot citi aceste lucruri.

Să lucrezi şi să speculezi teama sau fobiile oamenilor. Asta da profesie. Sau ar trebui să îi spun pasiune.

Nu spun că nu va veni niciun cutremur. Ăsta e un lucru clar, dar şi normal având în vedere precedentele şi mai ales faptul că România este o ţara cu un trecut şi predispusă la astfel de experienţe cum sunt cutremurele. Dar de aici şi până la ceea ce s-a ajuns mi se pare o cale extrem de lungă şi bătută doar de cei care vor cu orice preţ să obţină ceva, anunţând senzaţionalul. Fără să ţină cont că acest senzaţional poate crea isterie, panică sau poate chiar paranoia.

Nu contest cu nimic omul Ioan Istrate. Poate să ştie ceea ce spune, deşi nu are ca argument decât faptul că are viziuni. Şi iată că intrăm in domeniul celor care folosesc aceste lucruri ca să se manifeste: vindecători, vraci, vrăjitoare, magia albă sau neagră, voodoo, etc. Ce este viziunea şi cum poate fi ea integrată în realitate? Asta ar fi întrebarea. Viziuni orice om poate avea dar nu orice om se duce să le anunţe şi să le trâmbiţeze în mass-media.

Nu cred că anunţarea unui eveniment de o asemenea amploare şi anvergură mai ales în plan psihic, cum este cutremurul, este un lucru cu care trebuie să ne jucăm sau să glumim. Dar nici nu sunt de acord cu toţi cei care fără niciun fel de discernământ sau judecată proprie încep să creadă toate aceste minunăţii şi speculaţii, se panichează, nu mai dorm sâmbetele şi contribuie la dezvoltarea şi susţinerea unui fenomen care poate afecta o societate mult mai profund şi mai grav decât evenimentul, chipurile prezis, în sine.

Este clar un cutremur reprezintă o fobie pentru foarte mulţi oameni. Dar la fel si arahnofobia sau teama de păianjeni care se pare că afectează 80% din populaţie la nivel mondial şi totuşi nu vedem numai emisiuni sau ştiri pe această temă.

Este greu să discerni între realitate şi fantezie sau utopie mai ales atunci când ultimile două se bazează pe elemente desprinse contextual din realitatea înconjurătoare.

Da, România este o ţară care trăieşte sub ameninţarea permanentă a cutremurelor. Dar trebuie să trăiască cu acest fapt şi trebuie să înveţe să reacţioneze în faţa unui cutremur. Indiferent de câte grade ar avea.

Şi încă odată, stau şi mă gândesc ce fel de om trebuie să fii să glumeşti cu aceste lucruri, nu doar cu un prieten, ci cu zeci de milioane de oameni. Putem vorbi de morală şi moralitate? De bun simţ? De responsabilitate civică?

Cutremur!

Poate că este în principal un fenomen social înainte de a fi un fenomen natural….

Cum credeţi că afectează psihic, social, etc, modul în care se discută un astfel de fenomen precum cutremurul?

Ar trebui să fie un anumit cadru, un anumit context, un anumit scenariu, anumite personaje autorizate, care să vorbească despre aceste lucruri, sau ar trebui lăsat totul la voia întâmplării?

Ce gândiţi vis-a-vis de aceste aspecte şi faţă de acest fenomen?

Vindecatori sau şarlatani. Miracol sau excrocherie. Lumea noastră are nevoie de credinţă. Are nevoie să creadă cu tărie în ceva. Mai ales dacă ajungem în cazuri disperate. Cu cât şansele de a vindeca o boală sau o anomalie sunt mai mici, cu cât mai multe încercări au fost făcute, cu cât disperarea sau epuizarea psihică sunt mai mari, cu atât mai uşor suntem dispuşi să acceptăm orice. Chiar şi să nu mai vedem că suntem speculaţi. Este cel mai cumplit lucru şi poate cel mai mare păcat să profiţi de suferinţa unei persoane şi să o amăgeşti. Sunt de acord că efectul Placebo este vizibil mai ales în astfel de situaţii, dar păcatul rămâne păcat.

Asta este ceea ce se vede: oameni disperaţi, fără speranţe, caută ultima soluţie şi sunt dispuşi la orice. Vor să creadă. Vor să creadă că va fi posibil. Că este posibil. Şi devin cu atât mai vulnerabili.

Realitatea este dificil de explicat chiar şi pentru un sceptic sau un ateu. Totul atârnă de un singur fir de păr.

Cât de departe pot merge realizările dincolo de limitele ştiinţei? Oare miracolele există? Oare o forţă divină apelează la mesageri pentru a îndrepta nişte greşeli sau erori sau circumstanţe pe care cei creaţi, oamenii, nu le pot rezolva prin suma inteligenţelor multiplicată de existenţa exprimată în numărul de ani?

Scindarea este evidentă în astfel de cazuri. Unii oameni pot accepta şi pot crede alţii nu pot face niciuna nici alta. Dar în orice situaţie trebuie să împleteşti în interiorul tău ambele concepte: acceptarea şi credinţa.

Am vrea atât de mult să credem, dar oare putem crede în orice?

Categoric suferinţa şi durerea fiinţei umane pot modifica orice sistem de valori sau de principii, dar oare cazul unor persoane care se pretind a fi vindecători, deşi nu au niciun fel de studii sau pregătire, sau se pretind mesageri ai Divinităţii, pot fi acceptate şi crezute? Oare negarea realităţii se transformă în acceptarea şi încrederea totală într-o astfel de vindecare altenativă?

Suntem înconjuraţi de astfel de cazuri, de fapte şi vindecări care se întâmplă de atât de mulţi ani încât fac parte din cutumele gândirii.

Miracol sau înşelătorie. Excroc sau Trimis al Domnului. Dacă vindecarea ar fi la îndemâna tuturor fără a fi nevoie de studiu şi pregătire în domeniul medicinei, atunci de ce oare mai avem nevoie de doctori şi specialişti?

Se spune să credem ceea ce vedem cu ochii, dar şi şarlataniile şi înşelătoriile şi crimele tot cu ochii le vedem. Şi atunci?

Adevărul este…vindecător sau excroc?

Până unde putem să credem şi ce putem să credem?

Inimi nebune alergând prin timp. Dragoste pură trăită necontrolat. Fără premeditare. Poate singurul lucru asupra căruia planurile concepute special nu sunt luate în calcul. Cine poate defini iubirea? Vine, pleacă, face din noi tot ce vrea. Iubirea este manipularea ridicată la rang de artă. Poate fi si motivarea pentru viaţă. Paradoxal, dar ambele definitii pot fi şi sunt corecte. Depinde cine le susţine.

Sentimente nedefinite, persoane de nerecunoscut. Atunci când iubeşti tu singur nu te mai recunoşti. Sistemul de valori se răstoarnă. Credinţele se întăresc sau se schimbă. Iubirea transformă fiinţa conferindu-i adevărata valoare. Un om care iubeşte este mult mai frumos şi pe exterior dar mai ales pe interior. Cu totii putem iubi, intens, real, dar mulţi suntem avizi de dorinţa de a controla iubirea, de a o îngrădi, de a-i stabili reguli. Ne înfrânăm inima şi ne eliberăm pornirile. Ne autoamăgim crezând că acea scenetă de teatru pe care o acceptăm şi o jucăm, se poate numi iubire.  Ne aruncăm clipele numărate ale vieţii în latrina falsităţii. Iubirea este reală şi dă naştere. A te preface doar îţi pune coarne.

Şi totuşi în unele cazuri iubirea este atât de intensă încât orbeşte dar se stinge la fel de repede, în altele dăinuie peste decenii. În sinceritatea absolută cu care ar trebui să ne tratăm sinele, simţim când iubirea ce o purtăm nu mai e iubire? Cât poate dura o iubire? Şi nu mă refer la plasticul număr de ani în care doi oameni pot convieţui ci la cât, în mod real, acea flacără, acea pasiune, acele sentimente există. Oare timpul are vreo influenţă asupra sentimentelor?

Putem face oare iubirea să dăinuie? Merităm oare acest privilegiu? Cine merită să iubească şi să fie iubit? Oare viaţa nu este iubirea?

Cum ai defini TU iubirea?

Eu aş încerca să spun aşa: Iubirea este căldura flăcării din priviri atunci când îmi privesc partenera.

TU?

Parcurgem în ritmul propriilor paşi un drum al vieţii pe care îl putem influenţa sau construi, mai mult sau mai puţin în funcţie de cât de mult ne dorim să ne implicăm şi să facem parte din propria viaţă.

Suntem un chip cu personalitate sau doar o imagine în peisajul cotidian al unui spaţiu temporal.

Avem o identitate anume? Ce este de fapt identitatea?

Oare este posibil:

-        să fii convins că eşti altcineva decât eşti în realitate?

-        să fii altfel decât te văd ceilalţi?

-        să ţi se atribuie o altă identitate?

-        să simţi că nu ai nicio identitate.

Care este de fapt identitatea ta? De unde ştii? Cum se stabileşte o identitate? În funcţie de ce criterii?

Dacă suntem o coastă a unei identităţi înseamnă că identitatea noastră este parte a acelei identităţi?

Dacă suntem creaţi după chipul şi asemănarea unei Identităţi, cât la sută din acea identitate este identitatea noastră?

Identitatea poate fi furată? Dar regăsită? Şi mai ales poate fi REDOBÂNDITĂ?