POEZIE SCRISA DE UN AFRICAN

Cand ma nasc, sunt Negru;
Cand cresc,sunt Negru;
Cand stau la soare,sunt Negru;
Cand mi-e frig,sunt Negru;
Cand sunt speriat,sunt Negru;
Cand sunt bolnav,sunt Negru;
Iar cand mor,sunt tot Negru!
Iar tu,tipule Alb,
Cand te nasti,esti roz;
Cand cresti esti Alb;
Cand stai la soare,esti Rosu;
Cand ti-e frig,esti Albastru;
Cand esti speriat,esti Galben;
Cand esti bolnav,esti Verde;
Iar cand mori,esti Cenusiu;
Si tu ma numesti pe mine COLORAT?!?!

CURCUBEULE !!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Nu am plecat la drum pentru ca ma plictiseam.

Nu am plecat la drum pentru ca am fost aruncat.

Nu am plecat la drum pentru ca mi s-a impus.

Nu am plecat la drum pentru ca am avut nevoie.

Nu am plecat la drum ca sa am de unde sa ma intorc.

Nu am plecat la drum ca sa ma urmeze altii.

Nu am plecat la drum ca sa dau un exemplu.

Am plecat la drum pentru ca am ales.

Am plecat la drum ca sa imi traiesc drumul.

Am plecat la drum ca sa ma descopar.

Am plecat la drum pentru a afla.

Am incercat sa-mi rescriu tineretea

Si m-am lovit de ziduri pe care nu stiam ca le-am pus acolo

Am incercat sa sar zidurile

Si mi-am redescoperit varsta

Am incercat sa trec pe sub ziduri

Si mi-am redescoperit principiile

Am incercat sa daram zidurile

Si mi-am redescoperit societatea

Fortat astfel de argumente solide

Am incercat sa ma accept asa cum sunt

Si mi-am depasit resemnarea

Acum, sunt un alt om

Care poate sa incerce …

Cristian Ion

Astazi Adrian Paunescu va fi inmormantat in Cimitirul Belu pe Aleea Scriitorilor.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider ca e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minimă dreptate.

31 octombrie 2010 – Spitalul de Urgenta Floreasca

Adrian Paunescu a murit astazi dimineata in jurul orelor 7 dupa mai bine de 10 zile de internare la Spitalul Floreasca. Problemele grave de sanatate datorate in principal diabetului de care suferea au reusit sa opreasca inima maestrului.

Cine a fost Adrian Paunescu si cine este Adrian Paunescu pentru Romania?

Doua intrebari care par simple dar care in fapt au atat de multe lucruri drept raspuns. Pentru unii Adrian Paunescu a fost Poetul. Pentru altii Maestrul. Pentru altii Adrian Paunescu a fost Cenaclul Flacara. Pentru cateva persoane Adrian Paunescu a fost si Tata. Dar indiferent ce a fost sau cum a fost cu totii ii datoram enorm de multe acestui mare om si se cuvine sa il onoram cu tot respectul si cu toata consideratia. Nu se va mai naste un alt Adrian Paunescu.

Dumnezeu sa-l ierte.

Sunt topuri peste topuri oriunde iti intorci privirea. Dar TU te-ai gandit care ar fi topul tau pentru aceasta vara? Daca ar fi sa te gandesti la 10 melodii si sa alcatuiesti un TOP 10, care ar fi aceste hituri? Sa le spunem Summer Hits 2010.

Eu iti propun 2 hituri care imi fac vara mai placuta

1. Parla Americano

2. Waka Waka

Tu ce propuneri ai? Care este Topul Tau?

DACA UITAM SA NE MAI SI DISTRAM……..

Criza trece, criza vine, vom vedea ce va ramane. Surprinzator sau poate nu, criza se focalizează, numai asupra oamenilor. Restul sunt doar capcane de captare, derutare şi manipulare a atenţiei celor afectaţi.

Sub pretextul crizei care reduce substanţial veniturile anumite companii, doar cele interesate, practică aşa numita prostituţie intelectuală. Schimbarea încadrarii, funcţiei, reducerea salariului şi punerea angajatului în faţa faptului împlinit. Nu accepţi această ofertă extraordinară şi de un înalt bun simţ eşti liber să faci paşii către ieşirea din ilustra instituţie în ritmul propriu: de „cel puţin atata… dar nu mai mult” (ca să parafrazez un mare clasic în viaţă ce l-ar face invidios chiar şi pe mititelul Caragiale….)

Machiaveli a anunţat la un moment dat un „pretext”: „scopul scuză mijloacele” preluat şi interpretat şi aplicat exact aşa cum trebuia – greşit. Este acelaşi lucru ca şi inefabilul pretext al zilelor noastre: „nu suntem noi …. de vină este criza”

Devine nesemnificativ faptul că acelaşi grup de oameni care poate fi susţinut de eterna incompetenţă au acum instrumentul legal justificativ prin care se pot debarasa de eventualele valori care le diminuează prin comparaţie strălucirea. Omul modern al companiilor româneşti şi nu numai, nu tinde să depăşească vârful, ci aplică metoda „genială” – „prin orice mijloc micşorăm vârful până când noi cei cu instrumentele devenim mai înalţi.”

Aşteptăm cu nerăbdare şi cu pasiune eventuale răsturnări de situaţie astfel încât să trăim în altă ţară şi cu alţi guvernaţi şi mai ales cu o altă clasă a oamenilor de afaceri.

Tu eşti afectat de criză?

Cum?

Sufletul si timpul iau decizii diferite. Doar spaţial se întâlnesc. Sufletul este statornic clipei. El rămane pe loc. Timpul este copilul rătăcitor, pierdut, regăsit, regretat sau poate chiar bucuria vieţii. Spaţiul ne oferă existenţa pentru a ne trăi timpul şi sufletul.

Sufletul mi-e timp

Şi timpul mi-e suflet

Împreună le schimb

Dar doar cu ele.

Prin ele sunt

Şi ele sunt prin mine.

Trăim împreună

Şi separat ne e bine.

Copii suntem toţi trei

Şi gemeni si fraţi

Mai mari sau mai mici

Ne suntem unul altuia

Aşa cum părinteşte ne alintăm.

Timpul, sufletul

Şi eu…

Unul şi trei,

Trei şi unul

Pe acelaşi drum şi

Simultan pe cărări diferite.

Ne suntem viaţa

Şi izvor deopotrivă

Eternitatea ne apasă

Şi ne iartă cu greu

Şi timpul şi sufletul

Şi eu….

Noaptea se frânge prin inima tăcerii

Asemeni clopotului ascuns de credintă.

Fulgerele ochilor care nu văd

Pogoară în sunet de clopot.

Auzul înfierbântat de căldura gheţii

Se topeşte în ecouri de val.

Eu prin mine şi deasupra

Mă prăbuşesc prin ceruri

Spre înalt!

Necunoscuta care se vindea,

N-a vrut să-mi spună în prima zi, cine era,

Dar fiindcă ea aflase cine sunt –

Poetul poreclit “ Fluieră vânt “

Şi fiindcă mă ruga stăruitor

Să-i fiu şi eu din când în când

                                      cumpărător,

Sinceritatea ei m-a-nduioşat

Si-n cadrul preţului fixat –

Un preţ absurd,

Ridicul

Şi meschin,

Cu care-aş fi băut un kilogram de vin –

M-am îmbătat de gura ei

Şi-am adormit

Pe laurii idilelor lui Theocrit

Dar vai !…

Necunoscauta care se vindea

Nu numai mie, dar şi altora !…

Şi azi, un ciocoi

Iar mâine, un calic,

O cumpărau la fel – mai pe nimic –

Căci ea – flămândă veşnic – se grăbea

Să-şi vândă gura dulce, ca la tarapana !…

Eu singur doar, nu m-am sfiit să-i spun–

Că-s gata să-i ofer un preţ mai bun –

Dar cum îi luase mintea Dumnezeu,

Necunoscuta s-a spălat pe mâini, cu preţul meu…

Şi-atunci,

De teamă să n-o bat,

Sau s-o ucid

Şi s-o ascund sub pat –

Deşi-o iubeam, am renunţat la ea

Şi n-am mai vrut să ştiu cine era !…

Dar intr-o zi cu ploaie şi cu vânt,

Necunoscuta care se vindea,

S-a dat la fund ,

Şi-a dispărut…

Şi nimeni n-a mai întrebat de ea,

De când intrase parcă, în pământ,

   Cu numele-i mereu necunoscut…

Şi totuşi , Eu

Am întâlnit-o iar,

Dar nu ca altădată, pe trotuar

La cafenea,

Sau în tramvai…

Am regăsit-o-n ziua de-ntâi mai

Ascunsă de un sfert de veac, într-un sertar

În care sta de veghe, cuminte

Şi aştepta

O zi să-mi mai aduc aminte şi de ea !…

Dar ce păcat –

Că regăsirea ei m-a-ndurerat

Şi-n loc s-o mai sărut

Cum aş fi vrut –

Am început să plâng cu-adevărat !…

Necunoscuta care se vindea,

De data asta, nu mai era Ea –

Era doar vechea ei fotografie

Pe care mi-o dădu-se numai mie !…

Şi-acum,

Cred c-aţi ghicit cine era

Necunoscuta care se vindea

Era chiar tinereţea mea !…

 Ion Minunescu

Arunc steaua precum bumerangul

ca atunci când se va întoarce

după ce va fi văzut atâtea lumi

să mă recunoască şi să fie tot a mea!

Cuvintele sunt aţa pe care ne înşirăm experienţele. (Aldous Huxley)

Prin forţa propriilor cuvinte anumiti oameni au puterea de a influenţa nu doar muritorii ci naţiuni întregi. Chiar şi după trecerea în nefiinţă sau mai ales după acest pas cuvintele lor devin mai vii, mai reale, mai actuale, mai puternice.

Cuvintele au puterea absolută. Ele pot însufleti, mobiliza, distruge. Ceea ce simţim este conturat, creat de înţelesul pe care în mod conştient îl atribuim. Pur şi simplu acelaşi eveniment poate fi descris în moduri diferite doar utilizând cuvinte diferite iar acest lucru cu siguranţă se va reflecta în ceea ce vom trăi ca stare în interiorul nostru. Dacă alegem un alt tip de limbaj ne putem transforma aşa numitele tipare emoţionale. Schimbând doar un cuvânt negativ pe care îl folosim în mod uzual vom observa imediat că şi trăirile sau sentimentele noastre negative încep să se schimbe. Atunci când foloseşti un alt cuvânt pentru o situaţie uzuală, practic, îi dai altă valoare. Nu e vorba de o schimbare intelectuală ci mai ales de una emoţională. Rolul cuvintelor este acela de a declanşa mecanisme. Pur şi simplu încearcă să îţi imaginezi ce simţi şi cum reacţionezi atunci când cineva te agresează verbal. Dacă învăţăm să stăpânim această artă a transformării cuvintelor ne vom transforma pe noi înşine. Putem să o considerăm drept arta vocabularului transformării.

Cei mai mulţi dintre noi ne alegem în mod inconştient cuvintele pe cae le folosim din masa vocabularului uzual. Este paradoxal să ne lăsăm astfel trăirile şi experienţele de viaţă la mâna inconştientului.

Anthony Robbins spunea la un moment dat: „Cuvintele prin care ne definim experienţa devin propria noastră experienţă.” Mark Twain spiritual ca de obicei obişnuia să spună:” Un agent foarte puternic este cuvântul potrivit. De câte ori dăm peste unul care este exact ce trebuie…efectul rezultat este atât fizic cât şi spiritual şi de o promptitudine fulgerătoare.”

Cei mai mulţi oameni au un vocabular ce constă doar în câteva mii de cuvinte, în timp ce orice dicţionar al oricărei limbi conţine sute de mii de cuvinte.

Odată ce punem o etichetă automat creem o stare emoţională. Să nu uităm de efectul Placebo. Stistemul imunitar, organismul beneficiază de reviriment atunci când aude cuvintele potrivite. Norman Cousins spunea: „Cuvintele pot îmbolnăvi, cuvintele pot ucide, de aceea doctorii înţelepţi sunt foarte atenţi cum discută cu bolnavul.”

Viaţa pe care o trăim este determinată de vocabularul pe care îl folosim. Oamenii care au un vocabular sărac trăiesc o viaţă afectivă săracă. Cunoşti pe cineva care duce o viaţă plină de pasiune, fericită, încununată de succes? Ce cuvinte foloseşte în mod uzual?

Atenţie la copii. De fapt atenţie la ce limbaj sau ce cuvinte folosim în discutiile cu copii noştri. Le putem distruge toată viaţa. Îi putem transforma în nişte rataţi. Unele cuvinte produc explozii emoţionale. Contează însă ce fel de explozie producem.

Cuvintele sunt emoţii.

Fără emoţii, întunericul nu poate fi transformat în lumină şi nici apatia în mişcare. (Carl Jung)

VORBA AIA

     La 15 anisori,
     Aveam o crestere aleasa.
     In pension faceam furori,
     Dar eram tare rusinoasa.
     Si cand cu Nicusor vorbeam,
     Mi’ardeau obrajii ca vapaia…
     Tiu minte, cat de mult roseam,
     Cand imi spunea de vorba aia.

     Intr’o duminica, fiind cald
     Si cum vazduhul sta sa fiarba,
     M’am dus la garla sa ma scald,
     Si mi’am pus hainele pe iarba.
     Dar Nicusor sta’n iarba strans
     Si ma privea cum faceam baia,
     Mi’a fost rusine si am plans,
     Fiindca’imi vazuse vorba aia.

     Prin Cismigiu, cu pas grabit,
     De la pension mergeam spre casa
     Si’un ofiter m’a urmarit,
     Spunandu’mi dulce ca’s frumoasa.
     M’am rusinat si’am spus “merci”
     Si ca sa nu m’apuce ploaia,
     M’am dus la el acasa si…
     S’a intamplat si vorba aia.

     Desi sunt rusinoasa rau,
     De toti baietii sunt curtata
     Si’alearga’n urma mea mereu
     Aproape Capitala toata.
     Si’n timpul verii, deseori
     Sunt la Constanta sau Mamaia,
     Petrec din noapte pana’n zori
     Ca mult imi place vorba aia.

     Zadarnic, muritor sarman,
     Vrei sa gasesti a vietii cheie!
     Popescu scrie un roman
     Fiindca iubeste o femeie.
     Aseara s’a'mpuscat Bebe,
     Afland ca l’a'nselat Aglaia
     Si toate astea pentru ce?
     Ah, numai pentru vorba aia!…
       
                          de Ion Pribeagu

A fost 1 iunie. A mai trecut o sărbătoare a copiilor, a mai trecut un an. Mă uit la copii nostri şi parcă cresc prea repede. Mult prea repede. Ieri îi ţineam în braţe şi îi legănam şi astăzi sunt aproape la fel de înalţi. Te uiţi puţin înapoi cât eşti la serviciu şi când vii seara acasă parcă nu mai recunoşti copilul care îţi deschide uşa. Parcă dimineaţa când ai plecat şi l-ai pupat pe frunte, lăsându-l încă dormind, era mai mic. Era mai copil. Trece timpul, dureros de repede. Ca mâine poimâine va fi la casa lui cu propria familie şi noi părinţii ne vom simţi uitaţi şi bătrăni. Unde au trecut oare atâtţia ani? Şi chiar mai dureros: de ce oare au trecut atâţia ani? Am pierdut zâmbete, lacrimi, pasiuni, înflăcărări, am pierdut copilaria ingeraşilor. Toţi copii sunt îngeraşi. Bine spunea un poet celebru: atâta timp cât ai părinţi eşti copil indiferent de vârstă sau de câţi copii ai la rându-ţi.

Şi totuşi anii trec nedrept de repede şi doare al naibii să vezi cât am îmbătrânit privindu-ne copii cât au crescut. Stai şi te întrebi de când oare nu îi mai plac copilului păpuşile sau ciocolata şi când oare a ajuns să aibă alte preocupări. Părintele îşi pierde inocenţa odată cu propriul copil. Aşa e viaţa. Dar Doamne, ce am vrea să faci timpul să treacă mai greu. Măcar atunci când suntem lângă copii noştri. Stai şi te uiţi la camera goală la pătuţul care a devenit pat în toată regula şi aşa dor ţi se face de o îmbăţişare a copilului că simţi cum mori. Puţin câte puţin te stingi. Ai vrea să poţi da timpul înapoi să mai auzi acel râs cristalin şi nevinovat. Ai vrea să poţi da timpul înapoi şi să nu mai ţipi la copilul tău pentru greşeala făcută. Lasă-l Doamne să facă numai greşeli dar ţine-l copil. Nu ni-l lua pentru a-l arunca vieţii. Macar nu acum. Măcar nu atât de repede.

Sună egoist, dar parcă egoismul acesta părintesc este singura armă împotriva nedreptăţii. Timpul ne răpeşte copii făcându-i adulţi.

Timpule lasă-ne copii să rămâna copii!