Functia nescrisa a managementului,

sau ce ar trebui un manager sa aiba inainte de a sti ce trebuie sa faca ca si manager.

Am auzit cu totii vorba: “teoria ca teoria dar practica ne omoara”. Urmare a acestei constientizari generale toate stiintele, inclusiv cele economice, au devenit extrem de pragmatice. Doar stiintele considerate ca fiind orice altfel de manifestare intelectuala dar nu stiinta, au apelat si la alte aspecte complementare. Unul dintre acestea este vital fie ca vorbim de management, sau de coaching, sau de leadership, sau de training, mentoring sau orice altceva ne trece prin cap: pasiunea.

Veti spune – dar stiam acest lucru, nu este nicio noutate, ci dimpotriva. Da, la nivel declarativ toti stim. Practic insa uitam ceea ce stim. Orice manager va spune ca motorul principal al activitatii sale de management il reprezinta pasiunea. Dar nici el nu crede ceea ce spune. Pentru cei mai multi manageri motorul principal il reprezinta banii obtinuti pentru functia respectiva, respectul si aprecierea in societate sau – si acest lucru nu il spun – frica de a nu ramane fara slujba.

Pasiunea este functia nescrisa a managementului.

Fara pasiune nu exista poezie. Fara poezie nu exista arta. Fara arta nu exista management. Fara management nu exista managerul. Si totusi…

Doar la nivel declarativ pasiunea mai starneste constientizarea, logica, emotia si actiunea.

Vreau sa ma contraziceti sau sa ma completati.

Este sau nu este pasiunea functia nescrisa a managementului?

Nu am crezut ca mai exista o astfel de pasiune ….

Charleston

Perfectiunea fizica. Exista? Este ceva ce ar trebui sa ne preocupe? Oare societatea asa cum o cunoastem fiecare dintre noi tine cont de astfel de stereotipuri sau putem la fel de usor sa le intitula utopii? Vorbim de un kitch intelectual cauzat de dorinta de a atinge un obiectiv imposibil? Perfectiunea este ceva ce nu poate fi definit ca si obiectiv datorita intangibilitatii sale sau este un lucru normal de care ne temem in adancul inimii noastre?

Hai sa fim sinceri. Fiecare dintre noi si-ar dori sa fie perfect macar intr-o privinta. Cei mai multi sunt chiar pasionati de a fi intruchiparea perfectiunii fizice. Altii prefera sa fie cat mai apropiati de perfectiune in cat mai multe domenii sacrificand parca perfectiunea singulara. Legenda Calaretului Singuratic salasluieste profund in fiecare dintre noi. Unele femei inca mai viseaza un print pe un cal alb in timp ce altele isi doresc sa fie ele acest personaj pentru alesul lor.

Cum ne alegem partenerii? Cat de mult conteaza pentru noi perfectiunea fizica, aspectul fizic al celui care ar trebui sa ne completeze? Conteaza oare? Oare atunci cand ne privim in oglinda si constatam cu obisnuinta ca nu suntem nici pe departe atat de perfecti fizic pe cat ne-am dori sau pe cat ar considera cutumele sociale ca ar trebui sa fim, ne lasam supusi realitatii si ne diminuam pretentiile in ceea ce priveste frumusetea fizica a partenerului? Oare suntem corecti si consideram ca daca noi nu suntem asa cum ar trebui atunci nu putem emite pretentii in ceea ce ne priveste jumatatea? Oare ne autoimpunem o limitare in aspiratii? Sau poate devenim egoisti?

Unii oameni considera ca perfectiunea fizica poate fi compensata prin multele alte calitati pe care fiecare le avem adanc ascunse dar arzand de dorinta de a fi descoperite. Asa sa fie oare? Oare ar trebui sa aplicam acest principiu al compensarii in viata noastra sau ar trebui sa acceptam realitatea si chiar sa ne simtim bine cu ea?

Ce ar trebui sa ne atraga la un om? Ce ne atrage la partener? Ce conteaza cu adevarat?

Oare perfectiunea fizica este frumoasa sau doar ne amagim?

Ce reprezinta pentru tine si ce semnificatie are in viata ta preferctiunea fizica? Esti sincer?

Trecem prin atât de multe în viaţa acesta scurtă şi atât de multe neprevăzute ne lovesc atunci când suntem mai fericiti încât … învăţăm.

Învăţam multe. Învăţăm să fim mai buni, mai îngăduitori, mai toleranţi, cu noi înşine dar mai ales cu cei care aleg în astfel de clipe să ne stea alături.

Viaţa e atât de scurtă. Acum un zâmbet, acum o  lacrimă. Acum bucurie, acum durere. Nici nu ştii care este realitatea şi care este nebunia. Defapt viaţa în sine e o nebunie.

Fugi pentru câteva momente de lume împreună cu aleasa inimii tale şi te trezeşti la un pas de a pierde totul. Abia atunci realizezi ce înseamnă acest tot şi mai ales abia în astfel de momente realizezi ce ai avut în mâni tot timpul. E momentul conştientizării crunte a existenţei. E momentul în care iluziile sunt dezgolite de însăşi conştiinţa care le-a creat şi le-a acoperit. Le-a încălzit.

Munceşti şi alergi ca un nebun în viaţă convins fiind că o faci pentru ceea ce merită. Pentru sufletul tău, pentru familia ta şi pentru fiinţa iubită. Dar iţi şi place ceea ce faci. Şi atunci încet încet aluneci pe panta unei trădări utopice şi atipice pe care nu vrei să o accepţi dar de care eşti conştient. Pentru cine trăieeşti defapt? Pentru ceea ce declari sau crezi sau pentru ceea ce faci? Întrebările sunt dureroase şi fără rost atâta timp cât totul este ok. Însă când dai cu ochii de întunericul care vine să te îmbrăţişeze mult prea repede şi fără preaviz în luminiţa din străfundurile creierului vezi adevărul. Şi vezi ceea ce ţi-ai ascuns. De tine însuţi.

Nu e o vină. Şi nici nu e ceva de condamnat. Este poate doar ceva de conştientizat şi de îndreptat. Iubirea nu se îndreaptă? Ba da. Daca asta vrei. Totul poate lua paşii pe care îi vrei. Doar să fii conştient că îi vrei. Şi mai ales să îi faci. Nu ai nevoie de ştiintă. A te arunca cu capul înainte poate fi în cele mai multe din cazuri cel mai conştient şi mai calculat gest. Gestul întors pe toate părţile.

Eşti fericit. Esti poate realizat. Sunt multe încă pe care ţi le doreşti să le faci dar te lupţi cu lipsa timpului. Şi…te loveşte. Fără preaviz. Şi e o palmă rece pentru că te loveşte cu ceea ce ştiai. Realizezi de exemplu că nu ai timp să faci ceea ce ai vrea nu pentru că fizic el nu există ci pentru că eşti mult prea egoist cu propriile tale priorităţi. Realizezi că faci confuzie între lucruri prioritare şi lucruri importante. Realizezi că atâta timp te-ai încălţat cu stângul în dreptul. Fumul nu se va risipi dacă este ţinut într-o încăpere închisă ermetic. Dimpotrivă va deveni mai aspru cu propria gazdă şi va tinde să erupă. Vai de cel pe care propria erupţie îl surprinde.

Eşti fericit. Eşti împlinit şi îţi urmezi calea. Şi… te surprinde. Realizezi că nu erai nici fericit, nici împlinit şi urmai o cale de care nu aveai habar. Doamne cât de multe realizezi în acele momente. Panica este cumplită. Şi panica este generată de cele pe care le vezi. Atunci. Ştiai de ele, credea că le vezi, dar acum când realizezi cât erai de departe intri în panică. Panica de a le pierde. De a rămâne fără cele ce le doreai.

Ajungi doar la un pas. Un pas…atât de mic. Şi fie se sfârşeşte totul fie ai noroc şi mai primeşti o şansă. Te renaşti. Sau te naşti a doua oară.

Doamne cât de multe realizezi în acea singură clipă. Este clipa în care eşti cu adevărat singur cu tine însuţi. Tu eşti într-o stare letargică, lentă, şi vezi universul din jurul tău cum aleargă cu o asemenea viteză încât te-a prins într-un vârtej, să nu îl mai poţi atinge. Şi te cuprinde panica. Atunci înveţi.

Înveţi când realizezi ce puteai pierde. Înveţi universul. Ai făcut acea excursie în interiorul tău unde te întâlneşti cu universul. Şi îl înveţi.

Poate pentru cei din jur rămâi la fel. Dar cine vede … vede. Şi tu vezi. Te vezi.

Restul sunt încercări şi pasaje peste care treci. De multe ori din inerţie. Pentru că tu eşti încă şocat. Ţi-ai văzut viaţa. Şi aşa ceva nu se uită prea uşor oricât de aglomerat ar fi mediul care te înconjoară.

În fond tot ce contează este iubirea. Cel mai frumos aspect al vieţii. Defapt iubirea este leacul si esenţa vieţii.

Încercare, trecere dar mai ales iubire.

Te ridici alt om. Iubirea te ridică şi te repune pe picioare. Şi are un chip atât de frumos.

Nu devii nici mai inteligent, nici mai frumos, dar devii altul. Şi se vede. Chiar şi fără o oglindă.

În astfel de momente simţi adevăratele mâini ale iubitei. Cele pe care le simţeai la început. Aşa cum le simţei la început. Tu ai iubit tot timpul dar nu ai mai conştientizat cât iubeşti şi mai ales cum e iubirea. Poate de aceea ai avut noroc şi ai trecut peste acel moment. Altfel… te duceai cu momentul…. în altă direcţie.

Nimic din ce a fost înainte nu mai are valoarea de acum. Unele lucruri abia după îşi recapătă adevarăta valoare. În ochii propriei tale conştiinţe.

Atât de pământeşti sunt lucrurile pe care le considerai importante înainte şi atât de apropiate sunt cele de care nu te mai bucurai. Omul este simplu. Omul trebuie doar să se bucure de iubire. De cea dăruită şi de cea primită. Atât. Restul sunt subterfugii pentru a putea declara că trăieşti. Fals. În afara iubirii nu trăieşti. În afara iubirii nu există nimic. Decât un gol imens pe care încercăm să costruim un univers. Dar noi nu suntem capabili de a construi un univers care nu are nevoie de o fundaţie pentru a se susţine.

Şi vine acel moment. Momentul în care treci prin faţa vieţii tale şi te cuprinde panica că nu te vei mai opri. Că vei fi luat de propriu eu şi dus ….undeva.

Avem atât de multe în noi care să ne facă să conştientizăm fără a mai fi nevoie să trecem prin astfel de încercări. Dar nu le vedem. Suntem prea mândri şi prea egoişti.

Când vine clipa nu te întreabă. Aşa este viaţa. Se spune că te pune la încercare. Eu aş spune că te salvează. Te salvează de tine cel care erai şi cel care aveai să devii.

Astăzi eşti… şi tot astăzi s-ar putea să nu mai fii!

Iubeşte-ţi iubirea aşa cum merită şi dăruieşte-te aşa cum şi ea ţi se dăruieşte.

Îţi multumesc.

Îţi mulţumesc ţie cumpănă că ai fost în viaţa mea şi mi-ai redeschis ochii către viaţă. Mi-ai redăruit viaţa.

Şi îţi mulţumesc ţie iubire că m-ai ţinut strâns lângă tine şi ai sfâşâiat tot universul ca să mă protejezi.

Îţi mulţumesc.

CE VOR BĂRBAŢII?

Dificil de răspuns la această întrebare. E chiar mai greu, deşi poate părea surprinzător, să conturezi ceea ce îşi doresc bărbaţii comparativ cu ceea ce îşi doresc femeile. Este motivul pentru care am decis să las pentru altă dată analiză dorinţelor spuse sau nespuse a femeilor.

Ne ocupăm numai de bărbaţi.

Din capul locului fac o precizare şi anume că nu vom vorbi despre excepţii.

Din punct de vedere profesional barbaţii se împart în familişti şi carierişti.

Din punct de vedere al manierelor barbaţii se împart în galanţi şi bădărani.

Unii bărbaţi îşi doresc mereu să fie în centru atenţiei alţii preferă să stea în umbră.

Din punct de vedere al relaţiilor cu sexul opus bărbaţii se împart în dominatori, parteneri sau dominaţi.

Unii bărbaţi sunt interiorizaţi sau plâng, alţii dau cu pumnul în perete.

Toate acestea sunt tipologii facil de observat sau generalităţi. Dar ce îşi doresc cu adevărat bărbaţii?

În relaţie cu planul profesional îşi doresc să fie apreciaţi şi recompensaţi în funcţe de merite dar şi un pic în plus.

În ceea ce priveşte materialul îşi doresc tot ce este mai nou şi la modă, doar pentru a fi văzuţi că posedă acel lucru şi nu neapărat pentru că le foloseşte sau chiar şi-au dorit acel lucru pentru ei. Dacă îşi doresc o anumită maşină dar alta este la modă şi au posibilitatea de a decide, cei mai mulţi vor alege moda. Este la limita snobismului, dar barbatul aşa navighează: la limita. De ce? Pentru că îşi doreşte să fie apreciat, să i se spună că este cel mai bun. Atât de mare este dorinţa bărbatului pentru apreciere, în absolut orice domeniu sau latură sentimentală, încât este dispus şi chiar acceptă linguşeala. Acceptă şi să ştie că persoana care le face acea apreciere minte într-o oarecare măsură, dar să o facă din drăgălăşenie.

În ceea ce priveşte eterna relaţie cu jumătatea sa lucrurile se complică. Bărbaţii sunt dependenţi.

În acest plan îşi doresc cel mai intens să fie:

Ø      Lăudaţi,

Ø      Apreciaţi,

Ø      Respectaţi,

Ø      Gâdilaţi în orgoliu,

Ø      Ridicaţi în slavi,

Ø      Consideraţi unici şi cei mai buni.

Bărbaţii vor să ştie că ei deţin controlul sau telecomanda de la tot inclusiv a femeii, dacă aşa ceva ar exista. Ei vor să aibă drept de autor asupra lucrurilor şi familiei.

Bărbaţii îşi doresc să nu fie contrazişi şi nici să nu li se facă observaţii. Formularea „Ţi-am zis eu….” nu va face decât să îi întărâte. Bărbaţii sunt încăpăţânaţi dar le place să li se sublinieze această trăsătură ca fiind ceva pozitiv şi natural şi nicidecum că ar fi rude cu măgarul.

Bărbaţii îşi doresc ca femeia să răspundă prezent în orice moment şi la orice pretenţie. Dealtfel ei sunt singurii care au dreptul de a emite pretenţii.

Bărbaţii vor ca jumătatea lor să fie cea mai bună actriţă. Să joace rolul de mama, soţie, amantă,……, dar să fie sinceră. Să nu joace un rol.

Bărbaţii urăsc mima, deşi le place tăcerea. Nu vor ca femeia lor să mimeze nimic, mai ales in dormitor, ci din contră să le aducă omagii chiar dacă se simte puţină nesinceritate. În acest caz este permisă.

Bărbaţii vor ca jumătatea lor să creadă că sunt dependenţi de meciuri, de televizor, de prieteni, de amicii de pahar, pentru a avea momentele lor de intimitate. Sunt copii la propriu. Vai de cel sau cea care le ia jucaria fără să fi cerut voie mai întăi. Ce fac bărbaţii în intimitate. Se răsfaţă. Încearcă să îşi acorde aprecierile pe care nu le-au primit de la femeie.

Bărbaţii nu au forţa necesară să facă lucrurile care nu le plac, (să schimbe scutece) şi au nevoie să fie împinşi permanent de la spate dar sub imperiul formulării: „nu vreau să te forţez cu nimic, aş fi vrut să pot să o fac eu sau să apelez la cineva specializat, dar numai tu poţi. Cum pui tu mâna se vede. Numai tu ştii exact ce trebuie facut şi cum trebuie făcut”

Tehnică de docilizare a bărbatului dacă e executată de femeie: „îţi dau ce vrei dacă faci…..”

Zăhărelul.

Bărbaţii îşi doresc să creeze. De regulă reuşesc acest lucru numai în intimitate, deci lăsati-le intimitatea dar spuneţi-le că faceţi acest lucru pentru ei, pentru că îi înţelegeţi, pentru că îi iubiţi, mai ales pentru că merită, dar poate pot să facă şi cutare şi cutare lucru pentru dumneavoastră.

Luaţi bărbaţii aşa cum luaţi un copil mic. Nu-i spuneti-ţi direct în faţă: „Puţi. Spală-te”. Nu va aprecia această sinceritate. Dar puteţi să îi spuneţi: „aş vrea să te văd în baie dezbracat. Să vad cum curge apa pe trupul tău, dar aş vrea şi să stam împreună la televizor. Du-te tu şi relaxează-te sub duş cât eu pregătesc masa, să putem sta împreună după aceea”. Minuni veţi face. Se cheamă doar că sunteţi vulpiţe. La ce v-ar folosi să vă luaţi de burta lui?

Emanciparea. O da. Sunt din ce în ce mai mulţi bărbaţi care pun accentul pe a se îngriji. Unghii, par, trup. Saloane de înfrumuseţare. A devenit normal să vedem din ce în ce mai mulţi bărbaţi frecventând astfel de stabilimente.

Dar în esentă, oricum ar arăta barbatul şi oriunde ar lucra sau ce poziţie ar ocupa în societate, el îşi doreşte să fie ocrotit dar să i se creeze permanent impresia că el este cel care ocroteşte.

Chiar dacă nu înţelege termenul bărbatul îşi doreşte să fie considerat bărbat. Aşa că e mai uşor pentru femeie să îi explice că dacă face cutare şi cutare lucru este bărbat. Aia înseamnă să fii barbăt.

Bărbaţii îşi doresc să fie răsfăţaţi şi să fie ţinuţi în braţe. Să fie muşcaţi tandru din când în când de câte o urechiuşă.

Bărbaţii îşi doresc să se lase conduşi, dar să păstreze aparenţele.

Bărbaţii îşi doresc să fie iubiţi.

Fotbalul stârtneşte pasiuni. Fotbalul este rege. Fotbalul este nemuritor. Fotbalul este cel mai frumos sport. Viaţa fără un meci de fotbal este mult prea săracă pentru a fi trăită. Fotbalul este în sânge. Fotbalul aprinde inimile. Fotbalul naşte cele mai profunde sentimente. Mai bine fără pâine decât fără fotbal. Nu ştii fotbal, nu ştii nimic. Fotbalul este regele sporturilor. Fortbal, fotbal, fotbal – meniul zilei.

Şi o mulţime de alte fraze sau sloganuri. Pe acestea mi le-am reamintit acum. Dacă mai cunoaşteţi şi alte astfel de definiţii vă rog să nu vă sfiiţi şi să le aşterneţi aici.

Nu sunt un microbist dar nu pot să remarc că fotbalul reprezintă un fenomen mondial care aprinde pasiuni, stârneşte controverse şi provoacă infarcturi. Este poate cel mai iubit sport existent, cu cei mai mulţi adepţi şi suporteri, practicat cu siguranţă pe toate continentele. Nu contează naţionalitatea, ci contează să joci.

Cred că a depăşit mult mai titratele olimpiade în celebritate.

Pentru mine fotbalul a reprezentat o scurta perioada de pasiune nebună în anii 84 doar datorită nemuritoarei „Campioana unei mari iubiri” şi a focului interior pe care oltenii îl stârneau. Dar asta a fost odată.

Haideţi să le ţinem pumnii fotbaliştilor nostrii sâmbătă 28 martie când vor discuta partida de calificare pentru campionatul mondial din 2010 împotriva Serbiei. A trecut mult prea mult timp de când noi românii nu am mai fost în inima unui campionat mondial. Pe acesta nu-l putem rata.

Haideţi să fim alături de sportivii noştrii în acest meci vital:

România – Serbia.

Ce reprezintă fotbalul pentru tine?

Que sera sera!

What will be, will be!

Ce va fi, va fi!

Ritmul vieţii. Ne aruncăm înainte în tumultul unei vieţi pe care sperăm să o cucerim şi să o facem unică şi de neuitat.

Suntem plini de speranţe şi de trăire cuprinşi de puritatea dorinţelor şi gândurilor dezlănţuite de iubire şi pasiune.

Viaţa este într-adevăr minunată indiferent de hainele pe care le îmbracă.

Que sera sera!

What ever will be will be!

Ce va fi va fi!

The future is not ours to see!

Pasiune si iubire!

Trăire!

Sentimente!

Suntem definiţi prin aceste lucruri!

Suntem oameni!

Dacă am ştii totul dinainte viaţa nu ar mai avea niciun farmec.

Uneori este mai bine să îmbrăţişezi necunoscutul chiar dacă rişti!

Poţi pierde dar şi minunile pe care le descoperi în interiorul tău şi mai ales omul pe care te descoperi a fi, merită orice scufundare în oceanul învolburat!

Ce va fi va fi, dar va fi al meu şi viaţa mea va fi mai bogată cu fiecare pas în necunoscut pe care îl voi face!

Que sera sera

şi dacă tot e să fie

măcar să fie pentru ca aşa am decis!

Merit să îmbrăţişez viitorul şi să fiu plin de încredere în ceea ce pot face!

Ce va fi va fi,

dar

Merit!

Punct şi de la capăt. De multe ori simţim nevoia să ne oprim şi să pornim din nou. Pe alt drum sau cu puteri sporite. Atunci când trăieşti viaţa cu pasiune îţi consumi energia şi nu ai timp să realizezi dacă drumul pe care mergi este cel pe care vrei să rămâi până la capăt. Poate de aceea pastila de tinereţe stă în puterea de a zice: punct şi de la capăt.

Nu, nu înseamnă renunţare. Omul puternic este cel care se cunoaşte pe sine suficient încât să se ridice la nivelul la care merită să îşi trăiască clipele.

Punct şi de la capăt însemnă în acelaşi timp un nou început dar şi o continuare. Punct şi de la capăt înseamnă să ai puterea să spui stop rutinei dar mai ales ruginei cerebrale şi sentimentale. Patina timpului se aşterne doar acolo unde i se permite.

Punct şi de la capăt şi redevii cel ce meriţi să fii.

Viaţa poate fi trăită în paşi de dans iar suflul poate fi muzica sentimentelor împlinite. Iubire şi fericire strâns legate de puterea de a zice: punct şi de la capăt.

TU poţi fi O întreagă lume dedicată trăirii…

Trăieşte dansând şi dansează trăind.

Punct şi de la capăt.

Inimi nebune alergând prin timp. Dragoste pură trăită necontrolat. Fără premeditare. Poate singurul lucru asupra căruia planurile concepute special nu sunt luate în calcul. Cine poate defini iubirea? Vine, pleacă, face din noi tot ce vrea. Iubirea este manipularea ridicată la rang de artă. Poate fi si motivarea pentru viaţă. Paradoxal, dar ambele definitii pot fi şi sunt corecte. Depinde cine le susţine.

Sentimente nedefinite, persoane de nerecunoscut. Atunci când iubeşti tu singur nu te mai recunoşti. Sistemul de valori se răstoarnă. Credinţele se întăresc sau se schimbă. Iubirea transformă fiinţa conferindu-i adevărata valoare. Un om care iubeşte este mult mai frumos şi pe exterior dar mai ales pe interior. Cu totii putem iubi, intens, real, dar mulţi suntem avizi de dorinţa de a controla iubirea, de a o îngrădi, de a-i stabili reguli. Ne înfrânăm inima şi ne eliberăm pornirile. Ne autoamăgim crezând că acea scenetă de teatru pe care o acceptăm şi o jucăm, se poate numi iubire.  Ne aruncăm clipele numărate ale vieţii în latrina falsităţii. Iubirea este reală şi dă naştere. A te preface doar îţi pune coarne.

Şi totuşi în unele cazuri iubirea este atât de intensă încât orbeşte dar se stinge la fel de repede, în altele dăinuie peste decenii. În sinceritatea absolută cu care ar trebui să ne tratăm sinele, simţim când iubirea ce o purtăm nu mai e iubire? Cât poate dura o iubire? Şi nu mă refer la plasticul număr de ani în care doi oameni pot convieţui ci la cât, în mod real, acea flacără, acea pasiune, acele sentimente există. Oare timpul are vreo influenţă asupra sentimentelor?

Putem face oare iubirea să dăinuie? Merităm oare acest privilegiu? Cine merită să iubească şi să fie iubit? Oare viaţa nu este iubirea?

Cum ai defini TU iubirea?

Eu aş încerca să spun aşa: Iubirea este căldura flăcării din priviri atunci când îmi privesc partenera.

TU?

Când pasiunea se întâlneşte cu dorinţa, când viaţa întreagă este dedicată frumosului şi împlinirii, când sufletul se naşte pentru a se exprima, când tot ce suntem ca fiinţe se transpune în muzică, atunci putem spune că am învăţat ce înseamnă să trăim!

Dacă trupul nostru pictează dansul sufletului, miracolul se poate produce.

Lăsaţi muzica din voi să răsune!

Lasaţi-vă sufletul să cânte!

Bucuraţi-vă că trăiţi!

Lasaţi sufletul să vă fie bucurie vieţii!

Soarele răsare întotdeauna în interiorul nostru. Ce vedem, afară, e doar vremea! O iluzie. O iluzie a deşertăciunilor puse în practică de secolele celor care şi-au oprit soarele să mai răsară.

Doar mult prea blamatul trup se plimbă prin vreme şi îi îndură capriciile. Sufletul este scăldat la alegere, de razele soarelui sau inundat de ploaia renunţării. Cum ne vedem la exterior nu se datorează vremii pe care ne pliem, ci trăirii interioare pe care o adoptăm.

Soarele e zâmbet şi e lacrimă, e tandreţe şi e fermitate, e căldură şi e răcoare, e suflu, e puls, e seninătate, e dorinţă, e pasiune, e dragoste şi e suflet, e viaţă!

Soarele fiecăruia răsare independent de vremea colectivă, atunci când cel în cauză îşi doreşte. Afară poate fi frig şi înnorat dar înăuntru poate străluci soarele.

Suntem un univers cu miliarde de sori.

Omul frumos este cel care străluceşte în ceaţa celor care îl înconjoară. Când soarele străluceşte prin pori la exterior atunci omul care îl poartă în suflet este o fiinţă frumoasă şi pentru ochii celor care nu ştiu a cerceta universul real, regatul sufletului. Sau a celor care nu vor a cerceta.

Când vom învăţa să nu ne mai despărţim de soarele sufletului care ne-a creat, atunci vom învăţa ce înseamnă a trăi. Restul înseamnă doar a-ţi arunca zilele cele numărate la coşul de gunoi al deşertăciunilor.

Vrei să trăieşti?

Trăieşti?

Pericolul cel mai mare al vieţii noastre nu este să ajungem să regretăm lucrurile pe care le-am făcut, ci să ajungem să regretăm lucrurile pe care nu le-am făcut!

Dacă vrem ne putem ascunde în spatele scuzelor toată viaţa, dar să nu fim surprinşi că şi viaţa se va scuza de noi.

Putem privi în orice moment al vieţii noastre retrospectiva sau perspectiva, dar prezentul ne va aduce trăirea.

Pot să aştept momentul potrivit o viaţă întreagă şi să scap o mulţime de ocazii.

Astazi se sapă cu mapa.

Răzbunarea poate fi dulce şi îmi poate aduce multe satisfacţii dar vreau oare să fiu răzbunător?

Nu întind mâna ca să ajut cât pentru că sunt om.

Clipirile sufletului meu trebuie să poarte numele oamenilor care fac parte din viaţa mea.

Pot alerga prin monotonia vieţii, su mă pot plimba prin pasiunea vieţii!

Mă pot opri să privesc o vitrină, dar să nu fiu eu piesa expusă.

Sufletul nu mi-a fost dat să-l păstrez şi să îl închid într-un cufăr cu şapte lacăte, ci mi-a fost dat să-l dăruiesc!

… din impuls

Pentru a avea succes în orice domeniu, trebuie să acumulezi impuls. Impulsul este legat exclusiv de energie şi de sincronizare. Când te apuci de ceva nou, trebuie să ai impuls. În acest moment lucrurile sunt grele. Nu te caută nimeni. Nu pari să ajungi undeva, dar dacă eşti perseverent şi continui să munceşti pentru atingerea scopurilor zi după zi, destul de curând vei intra în fluxul oamenilor şi al evenimentelor. Îţi faci relaţii, câştigi credibilitate, îţi construieşti un portofoliu de succese şi pe urmă lucrurile devin cu mult mai uşoare. De ce? Pentru că ai impuls, dar nu lua impulsul ca fiind de la sine înţeles. Dacă îţi pierzi impulsul, succesul tău se va sfârşi, iar lucrurile vor deveni din nou şi mai grele. Este periculos să faci ceva când ţi-ai pierdut impulsul. Sincronizarea a dispărut, iar lumea şi lucrurile nu-ţi mai sunt favorabile. Aşa că fii atent să nu-ţi pierzi niciodată impulsul.

• Când te apuci de ceva nou, nu ai impuls.
• Cu fiecare acţiune pe care o întreprinzi şi cu fiecare sarcină pe care o îndeplineşti, îţi construieşti impulsul.
• Când impulsul ajunge la o masă critică, toată lumea este pusă în alertă şi te are pe ecranul radarului.
• Când oamenii văd impuls, vor să ia şi ei parte.
• Pentru a avea impuls, concentrează-te asupra unui scop specific, cu pasiune şi intens.
• Cunoaşterea specializată generează impuls.
• Găsirea unui mentor cu experienţă ajută impulsul.
• Pentru păstrarea impulsului, continuă să îţi propui provocări.
• Nu uita să mergi mai departe; dacă te opreşti, impulsul va înceta.
• Foloseşte evenimentele adverse şi provocările monumentale pentru a te face mai puternic.
• Nu te da niciodată bătut.
• Când ajungi în vârf, păstrează impulsul în funcţiune dând înapoi societăţii.

Donald Trump

Bill Zanker

Oamenii!

Se zice că nu poţi trăi cu ei, dar nici fără ei!

Suntem atât de diferiţi. Încercăm să imităm, să ne comportăm sub efectul de turmă, sau încercăm să devenim puncte de referinţă. Încercăm orice pentru a prezenta ceva. Rar suntem la exterior aşa cum suntem în realitate. Poate fi prefăcătorie, falsitate, modestie, narcisim, teribilism, snobism, schizofrenie, paranoia, curvăsărism, sclipire. Poate fi orice ne gândim. Dar am putea fi şi noi înşine. Ne e frică însă de durere, de pierdere, de subaprecieri, de jigniri, de ratări, de eşecuri, de succes, de noi şi de toate.

Ne exprimăm diferit, deşi folosim aceeaşi limbă, acelaşi dialect, aceeaşi scriere.

Unii caută mijloace de exteriorizare (blogul personal de exemplu) alţii de interiorizare (tot blogul personal sau blogurile altora)

Suntem diferiţi. Plângem, râdem, generăm frumuseţi sau distrugeri, salvăm sau ucidem, creăm, dăm viaţă sau omorâm. Suntem abstracţi, obscuri, murdari sau inocenţi şi frumoşi. Suntem geloşi, invidioşi sau altruişti. Suntem un kitch sau un miracol. O minune.

Folosim extremele cu aceeaşi intensitate. Iubim cu pasiune sau urâm cu aceeaşi pasiune. Putem de dragul bosonului higgs să ucidem o lume, sau putem deveni, misionari, filantropi, mecena. Putem construi spitale, putem elimina bolile sau virusii. Putem iubi planeta şi ne putem iubi.

Şocantă şi paradoxală discrepanţa între cele trei stări definitorii: suntem – putem – vrem. Sunt diferenţe enorme înte aceste trei elemente şi foarte rar, extrem de rar ele conlucrează în aceeaşi fiinţă.

Oamenii.

Buni şi răi cu bune şi rele!

O carte deschisă care se scrie singură!

Ce suntem?

Ce putem?

Ce vrem?

Divorţ Princiar

Citeam undeva că austriecii au cea mai mare rată înregistrată a divorţurilor, de 62%. Nici noi nu stăm pe roze la acest capitol.

Astăzi aflam că mult prea controversata şi excentrica prinţesă Briana Caragea a divorţat a nu ştiu câta oară de al nu ştiu câtelea bărbat din viaţa ei. Lumea este privită altfel când are sânge albastru.

Altceva ma intrigă şi mă nedumereşte. Ce se întâmplă oare cu noi, cu noile generaţii, cei care urmăm parinţilor noştri? Nu mai ştim să apreciem valoarea vieţii, valoarea omului de lângă noi?

Sunt perfect de acord ca o hârtie sau o avere sau chiar copii nu pot ţine şi nici nu reprezintă motive serioase pentru a ţine doi oameni împreună.

Dacă iubirea, înţelegerea, respectul, aprecierea, prietenia, atracţia, comunicarea dintre doi oameni au dispărut, este clar că nu are rost ca o căsnicie să mai existe în aceste condiţii.

Nu vorbesc nici de cazurile de abuz, de violenţă conjugală. Un bărbat care loveşte o femeie nu este bărbat ci un criminal, iar o femeie care stă cu un astfel de bărbat nu este o femeie ci ….

Dar totuşi, existăm de atâtea mii de ani, cu rele şi bune, că toate se făceau şi în alte vremuri, şi cu toate acestea în rândul bunicilor şi părinţilor noştri întâlnim o mulţime de căsnicii finalizate. Să fie doar o chestiune de mentalitate? Să fie o degenerare a omenirii în sensul că astăzi se pune accentul mult mai mult pe carieră, pe viaţa profesională în detrimentul celei personale?

Care pot fi elementele concrete, pentru care se ajunge aşa uşor la divorţ şi mai ales pentru care rata divorţurilor este în creştere?

De ce se mai căsătoresc oamenii dacă au de gând să nu încerce să ducă corabia până la capătul drumului? Nu este nimic jenant sau ruşinos să trăieşti cu cineva pentru că îţi place, fără acte, fără obligaţii. Şi atunci de ce se întâmplă aceste lucruri?

Mai luptăm noi oare pentru a ţine omul pe care îl iubim lângă noi?

Mai suntem noi oare preocupaţi să îl facem fericit?

Mai îl vedem? Mai suntem conştienţi de existenţa lui?

O pasiune nu se stinge aşa uşor!

De ce divorţează oamenii?

De ce nu mai luptă pentru căsnicia lor?

De ce?

TU ce crezi?