Vine Cutremurul.

Cutremurul cel mare.Cutremurul care îl va depăşi în intensitate pe cel din 77.

Vine cutremurul acum, sau la vara, sau la toamnă, într-o noapte de sâmbătă spre duminică.

Aşa anunţă mult prea celebrul post de televiziune OTV citându-l pe omul care a prezis totul în cartea sa, Ioan Istrate. De altfel pe blogul acestuia din urmă se pot citi aceste lucruri.

Să lucrezi şi să speculezi teama sau fobiile oamenilor. Asta da profesie. Sau ar trebui să îi spun pasiune.

Nu spun că nu va veni niciun cutremur. Ăsta e un lucru clar, dar şi normal având în vedere precedentele şi mai ales faptul că România este o ţara cu un trecut şi predispusă la astfel de experienţe cum sunt cutremurele. Dar de aici şi până la ceea ce s-a ajuns mi se pare o cale extrem de lungă şi bătută doar de cei care vor cu orice preţ să obţină ceva, anunţând senzaţionalul. Fără să ţină cont că acest senzaţional poate crea isterie, panică sau poate chiar paranoia.

Nu contest cu nimic omul Ioan Istrate. Poate să ştie ceea ce spune, deşi nu are ca argument decât faptul că are viziuni. Şi iată că intrăm in domeniul celor care folosesc aceste lucruri ca să se manifeste: vindecători, vraci, vrăjitoare, magia albă sau neagră, voodoo, etc. Ce este viziunea şi cum poate fi ea integrată în realitate? Asta ar fi întrebarea. Viziuni orice om poate avea dar nu orice om se duce să le anunţe şi să le trâmbiţeze în mass-media.

Nu cred că anunţarea unui eveniment de o asemenea amploare şi anvergură mai ales în plan psihic, cum este cutremurul, este un lucru cu care trebuie să ne jucăm sau să glumim. Dar nici nu sunt de acord cu toţi cei care fără niciun fel de discernământ sau judecată proprie încep să creadă toate aceste minunăţii şi speculaţii, se panichează, nu mai dorm sâmbetele şi contribuie la dezvoltarea şi susţinerea unui fenomen care poate afecta o societate mult mai profund şi mai grav decât evenimentul, chipurile prezis, în sine.

Este clar un cutremur reprezintă o fobie pentru foarte mulţi oameni. Dar la fel si arahnofobia sau teama de păianjeni care se pare că afectează 80% din populaţie la nivel mondial şi totuşi nu vedem numai emisiuni sau ştiri pe această temă.

Este greu să discerni între realitate şi fantezie sau utopie mai ales atunci când ultimile două se bazează pe elemente desprinse contextual din realitatea înconjurătoare.

Da, România este o ţară care trăieşte sub ameninţarea permanentă a cutremurelor. Dar trebuie să trăiască cu acest fapt şi trebuie să înveţe să reacţioneze în faţa unui cutremur. Indiferent de câte grade ar avea.

Şi încă odată, stau şi mă gândesc ce fel de om trebuie să fii să glumeşti cu aceste lucruri, nu doar cu un prieten, ci cu zeci de milioane de oameni. Putem vorbi de morală şi moralitate? De bun simţ? De responsabilitate civică?

Cutremur!

Poate că este în principal un fenomen social înainte de a fi un fenomen natural….

Cum credeţi că afectează psihic, social, etc, modul în care se discută un astfel de fenomen precum cutremurul?

Ar trebui să fie un anumit cadru, un anumit context, un anumit scenariu, anumite personaje autorizate, care să vorbească despre aceste lucruri, sau ar trebui lăsat totul la voia întâmplării?

Ce gândiţi vis-a-vis de aceste aspecte şi faţă de acest fenomen?

Timpul ne omoară cu zile. Nici nu ne întreabă, nici nu ne bagă în seamă, ne dă pur şi simplu în moalele capului.

Ce priorităţi sau prioritizare…?

Pur şi simplu ne aruncă atât de multe în cârcă încât nici nu mai ştim cum să le planificăm pe toate ca să le facem faţă. Viaţă aglomerată. Rezultatul: fie nebunia, fie depresia, fie ratarea. Omul ocupat nu este mai bogat ci doar este învârtit între alte nivele financiare.

Omul lucid şi raţional care va pune corect în balanţă timpul dedicat familiei şi vieţii personale comparativ cu timpul dedicat angajatorului, va fi forţat mai devreme sau mai târziu, dar în timp util, să spună stop. Şi să negocieze. Dacă se doreşte şi se poate bine, dacă nu …. pentru mine prioritar este….

Ne lamentăm degeaba.

Poate cele mai dure decizii ale umilei noastre vieţi constau în lupta cu invizibilul dar atât de copleşitor perceptibilul timp. Cine supune pe cine? Timpul pe noi, sau noi, fiecare în parte ne supunem propriul timp? Paradoxal arogantul şi zănaticul Timp este cel care ne acordă spre gratitudine în măreţia sa zilele vieţii noastre dar tot el este cel care ne şi omoară darul preţios.

Ne învârtim într-un cerc al viicilor temporale, ţinând în mână o balanţă în care pe un taler se află starile negative – paranoia şi schizofrenia, în timp ce pe celălat taler se află starea de echilibru improbabil al vieţii personale şi utopica viaţă profesională.

Cine îl conduce pe celălalt?

Timpul pe noi sau noi pe timp?

Teoretic fiecare om are o singură personalitate. Teoretic. Practic însa avem cel putin două personalităţi inlănţuite şi zătuite în trupul nostru unic. Am putea spune că una este drăcuşorul şi cealaltă este îngerasul. Sau partea bună şi partea rea. Indiferent cum s-ar numi şi mai ales indiferent dacă suntem sau nu conştienţi de acest aspect, suntem rezultatul manifestărilor mai multor personalităţi. Omul este unic prin personalitatea sa multiplă.

Sincer, nu vi s-a întâmplat niciodată să nu vă recunoaşteţi? Să faceţi sau să spuneţi ceva şi să simţiţi că acel ceva nu vă caracterizează. Parcă nu aţi fost cel care vă ştiaţi a fi.

Este un lucru normal. În principiu personalitatea ascunsă este defapt o dorinţa asupra căreia nu aţi avut curajul să o transpuneţi în plan real. Aveţi, de exemplu, manifestări sau dorinţe sexuale pe care le ţineţi ascunse, închise dar de care suteţi conştient? V-aţi imaginat vreodată făcând ceva eroic care vă transformă într-un adevărat salvator? Aţi călătorit vreodată cu imaginaţia într-o lume pe care o construiaţi aşa cum doreaţi? V-aţi imaginat vreodată ca fiind altcineva? De unde credeţi că vin toate aceste gânduri? Vă aparţin? Sigur că da, dar sunt generate de celelalte personalităţi ale dumneavoastră. O manifestare reţinută datorită unor principii sau rigori îşi va găsi caldura într-una din personalităţile dumneavoastră. Categoric daca ne-am afişa multiplele personalităţi am fi catalogaţi drept nebuni. De ce? Lumii, respectiv, nouă înşine, îi este teamă de lucrurile necunoscute. Fantasmagorice. Este mai uşor să pui diagnosticul de schizofrenie si implicit paranoia decât să încerci să înţelegi şi să accepti. Şi atunci alegem una din personalităţile noastre şi o prezentăm exteriorului. Pe celelalte le reprimăm şi încercăm să le ascundem chiar şi de noi înşine. Însă se poate întâmpla un eveniment neaşteptat care să traumatizeze personalitatea noastră principală încât să piardă controlul asupra celorlalte lăsându-le astfel posbilitatea de liberă manifestare. Dubla personalitate produce inconstanţă. Este greu să îţi stabileşti scopuri cu fiecare personalitate în parte şi apoi să încerci să le realizezi. De fapt omul nu are posibilitatea de a apăsa un buton neuronal care să schimbe printr-un simplu clic personalităţile între ele. Apoi, nu putem iubi toate personalităţile unui seamăn de-al nostru şi dacă îl vedem că le schimbă prea des îi atribuim titulatura de caracter oscilant, începem să ne temem şi evităm orice contact.

Teoretic dubla personalitate induce teamă şi de aici toate celelalte consecinţe şi manifestări. Trupul, gazda, însă este unic. Nu s-a pus însă problema dacă în condiţiile în care trupul se îmbolnăveşte, nu cumva schimbarea personalităţii ar putea conduce la o vindecare a acestuia?

De ce ne e teamă de dubla personalitate? De ce preferăm să împărţim omul în partea bună şi partea rea şi acceptăm aceasta ca fiind singura explicaţie? Chiar nu au şi părţi benefice personalităţile multiple? Nu ar merita să desluşim necesitatea existenţei dublei personalităţi? De ce e nebun o persoană care îşi manifestă dubla personalitate?

Toţi avem cel putin un frate psihic. Cu ce drept îl reprimăm?