Miracolele sunt peste tot în jurul nostru în fiecare moment. Noi înşine suntem nişte miracole prin viaţa însăşi care ne-a fost dăruită.

Diamantul până să devină o minune este o bucată brută fără viaţă sau luciu. E nevoie de o mână magică care să înlăture învelişul ce nu spune nimic pentru a confirma ceea ce ochiul văzuse iniţial.

La fel şi cu noi oamenii. Suntem creţi pentru a fi ceea ce suntem, miracole, dar suntem înconjuraţi de un perete de sticlă. Acest înveliş creat în mod artificial are un dublu rol. Pe de o parte ne ascunde privirilor lumii lăsând frâul liber tentaţiei de a fi descoperiţi aşa cum am fost creaţi, iar pe de cealaltă parte ne împiedică să ajungem la ceilalţi altfel decât în forma noastră cea mai frumoasă sau mai pură. Hazard şi paradox însă, este faptul că putem coexista şi ne putem manifesta în ambele situaţii. Putem să ne comportăm asemeni măştii sau a imaginii iniţiale pe care o afişăm fără ca niciodată nimeni să nu descopere diamantul din noi, sau putem să ne arătăm puritatea şi strălucirea şi ceilalţi să vadă piatra preţioasă, miracolul din noi.

Totul poate fi privit şi este privit întotdeauna din ambele părţi: şi din exterior şi din interior. Doar peretele de sticlă arată ambelor sensuri fie strălucirea, fie opacitatea. Fie bunătatea, fie răutatea. Fie blândeţea, fie brutalitatea. Fie, fie.

Peretele de sticlă te lasă să decizi corect asupra sensului sintagmei: „o să vedem cum o să fie”.

Dar cu peretele de sticlă nu te naşti. Te naşti cu opţiunea de a te folosi de un astfel de perete dacă te laşi subjugat gândurilor sau frustrărilor. Peretele de sticlă este reflecţia sentimentelor care te formează şi te definesc.

Peretele de sticlă nu se sparge aşa de uşor. Poţi să te ciocneşti la infinit de alţi oameni sau alţi pereţi de sticlă şi să nu se spargă peretele tău. Poate avea duritatea diamantului, dar nu şi strălucirea sau valoarea lui. Pe de altă parte poţi să îl spargi atât de uşor dacă te îmbăţişezi şi te accepţi, aşa cum ai fost creat. Acceptă-ţi latura minunată şi îndepărtează tot ce şerpuieşte.

TU mai eşti înconjurat de peretele de sticlă sau străluceşti?

Copii sunt minunea creaţiei divine şi a acestui univers. Cu toţii am fost astfel de minuni. Unii poate că mai sunt încă.

Dar copii,….

Priveşte un copil în ochi şi în strălucirea acea inocentă vezi toate universurile, toate lumile. Vezi credinţa şi vezi bucuria de a fi. Un om bolnav nu înduioşează atât de mult precum un copil bolnav. E mult mai dureros.

Copiii sunt tot. Tot ce ne putem dori ca parinţi, ca adulţi sau ca oameni ai acestei planete. Zâmbetele lor au puterea magică de a vindeca. Dar pe ei cine îi poate vindeca? Haideţi să nu mai rănim copii, să nu ni-i mai rănim.

Priveşte un copil şi cu mâna pe inimă spune că nu simţi căldura în interiorul tău. Acea căldura este scânteia divină a vieţii. Miracol pentru un univers muritor.

Doamne cât poate să însemne un zâmbet de copil. Doamne cât viaţă şi putere se ascunde în acel sunet cristalin şi inocent.

Haideţi să aducem zâmbete pe chipurile copiilor.

Un zambet de copil!

Vindecatori sau şarlatani. Miracol sau excrocherie. Lumea noastră are nevoie de credinţă. Are nevoie să creadă cu tărie în ceva. Mai ales dacă ajungem în cazuri disperate. Cu cât şansele de a vindeca o boală sau o anomalie sunt mai mici, cu cât mai multe încercări au fost făcute, cu cât disperarea sau epuizarea psihică sunt mai mari, cu atât mai uşor suntem dispuşi să acceptăm orice. Chiar şi să nu mai vedem că suntem speculaţi. Este cel mai cumplit lucru şi poate cel mai mare păcat să profiţi de suferinţa unei persoane şi să o amăgeşti. Sunt de acord că efectul Placebo este vizibil mai ales în astfel de situaţii, dar păcatul rămâne păcat.

Asta este ceea ce se vede: oameni disperaţi, fără speranţe, caută ultima soluţie şi sunt dispuşi la orice. Vor să creadă. Vor să creadă că va fi posibil. Că este posibil. Şi devin cu atât mai vulnerabili.

Realitatea este dificil de explicat chiar şi pentru un sceptic sau un ateu. Totul atârnă de un singur fir de păr.

Cât de departe pot merge realizările dincolo de limitele ştiinţei? Oare miracolele există? Oare o forţă divină apelează la mesageri pentru a îndrepta nişte greşeli sau erori sau circumstanţe pe care cei creaţi, oamenii, nu le pot rezolva prin suma inteligenţelor multiplicată de existenţa exprimată în numărul de ani?

Scindarea este evidentă în astfel de cazuri. Unii oameni pot accepta şi pot crede alţii nu pot face niciuna nici alta. Dar în orice situaţie trebuie să împleteşti în interiorul tău ambele concepte: acceptarea şi credinţa.

Am vrea atât de mult să credem, dar oare putem crede în orice?

Categoric suferinţa şi durerea fiinţei umane pot modifica orice sistem de valori sau de principii, dar oare cazul unor persoane care se pretind a fi vindecători, deşi nu au niciun fel de studii sau pregătire, sau se pretind mesageri ai Divinităţii, pot fi acceptate şi crezute? Oare negarea realităţii se transformă în acceptarea şi încrederea totală într-o astfel de vindecare altenativă?

Suntem înconjuraţi de astfel de cazuri, de fapte şi vindecări care se întâmplă de atât de mulţi ani încât fac parte din cutumele gândirii.

Miracol sau înşelătorie. Excroc sau Trimis al Domnului. Dacă vindecarea ar fi la îndemâna tuturor fără a fi nevoie de studiu şi pregătire în domeniul medicinei, atunci de ce oare mai avem nevoie de doctori şi specialişti?

Se spune să credem ceea ce vedem cu ochii, dar şi şarlataniile şi înşelătoriile şi crimele tot cu ochii le vedem. Şi atunci?

Adevărul este…vindecător sau excroc?

Până unde putem să credem şi ce putem să credem?

Decembrie. Luna magică în care redevenim oameni. Luna cadourilor. Luna viselor. Luna speranţelor. Luna albului curat al sufletelor inocente de adulti redeveniţi copii. Luna în care devenim cu toţii mai frumoşi. Luna în care gândurile strălucesc prin dăruire.

Decembrie: luna inimilor încălzite de puritate.

Luna Crăciunului şi a Miracolului.

A mai trecut un an. Mai bun sau mai rău dar a trecut. Poate că am reuşit să facem astfel încât să fie anul nostru sau poate vom face ca anul viitor să ne aparţină. Am fost mai buni? Poate. Important este ca în luna aceasta să ne oprim şi să vedem dacă ne cunoaştem sau recunoaştem. Suntem prevestiţi de faptele noastre dar suntem definiţi de sentimentele noastre. Fiecare an prin luna sa decembrie ne dă o şansa. O şansă să fim buni. Fiecare om are atâtea şanse pe câţi ani de viaţă are. Nu irosim şansa ci ne irosim pe noi. Miracolul Crăciunului constă în posibilitatea de a ne vedea aşa cum ar trebui să fim. Sufletele noastre sunt bune încărcate de tandreţe şi bunătate. Noi ni le înnegrim. Decembrie. Avem şansa să redevenim inocenţi.

Aţi remarcat că în această lună sunteţi altfel? Aţi observat că paşii voştri ca şi vocile voastre sună altfel? Aţi remarcat că ştiţi să zâmbiţi şi sunteţi atât de frumoşi? Aţi observat că sunteţi descătuşaţi de răutăţi, invidii şi toate astfel de elemente negative care ne transformă? Aţi observat că nu vă mai recunoaşteţi?

Aţi remarcat cât sunteţi de frumoşi?

Deşi mai sunt atâtea zile până când lemnele vor trosni în şemineul sufletelor voastre în Sfânta zi de Crăciun împărţind căldura voastră de oameni, deja suntem alţii: mai buni, mai calzi, mai umani, mai sufletişti, mai copilăroşi, mai drăgălaşi. Viaţa este mai frumoasă atunci când o iubeşti şi o respecţi. În decembrie trăim o altă viaţă decât în restul anului.

„I’ll be home for Christmas…”

Haideţi să ne bucurăm de aceste zile în care sufletele noastre trăiesc cu adevărat.

Reprezintă ceva “Decembrie” pentru tine?

Ce-i femeia?

O floare uitată într-o vază sau răsărită efemer într-o grădină părăsită pe marginea unui şanţ?

Un sac de box sau de cartofi?

O slugă sau poate şi mai bine un sclav cu salariu?

O gonflabilă cu baterii pentru câţiva ani, care poate fi schimbată în funcţie de moft?

Ce-i femeia?

Are ea oare suflet? Are ea oare dreptul de a fi considerată fiinţă şi tratată ca atare?

Ce-i femeia?

Un răsărit de soare? Esenţă şi miracol? Picătura dulce a vieţii?

Viaţa însăşi?

Ce-i femeia?

TU ŞTII ce-i femeia?

Viaţa este construită din extreme.

Asta dacă vrei să eviţi blazarea.

În focul acestor confruntări dintre cele două elemente diamentral opuse se naşte lumea.

Paradoxal, însă, un singur cuvânt poate reprezenta ambele extreme:

NORI!

Norii înseamnă deopotrivă şi înălţarea şi decăderea, înseamnă şi pozitivul şi negativul, înseamnă şi frumosul şi urâtul, înseamnă şi calmul şi furtuna, înseamnă şi bucurie şi îngrijorare, înseamnă bunul şi răul, înseamnă inteligenţa sau prostia, înseamnă dragostea sau ura, înseamnă lumina sau întunericul, înseamnă căldura sau frigul, înseamnă tinereţe sau bătrâneţe, maturitate sau inocenţă!

Norii te formează şi te definesc ca om în funcţie de ce vezi şi simţi atunci când îi priveşti!

Existenţa este generată de lucruri atât de simple încât nimeni nu se mai gândeşte la ele. Toţi sunt înclinaţi să creadă că un miracol este ceva ce nu poate fi explicat şi atunci i se atribuie automat anumite valenţe care nu  pot fi explicate. Un miracol nu poate fi ceva simplu.

Norii reprezintă o definiţie a miracolului vieţii.

Când priveşti norii, care este primul lucru care îţi vine în minte?

Mai ştii şi alte cuvinte cu aceleaşi valenţe?