Unii sunt mai sus decât alţii. Fie că se autoconsideră, fie că sunt aşezaţi acolo. Paradoxal este faptul că realitatea nu are astfel de podiumuri.

Şi totuşi are şi ea, banala realitate, un top al ei. De exemplu topul trădării. Fiecare şi-l are, fiecare şi-l păstrează cu sfinţenie şi cu durere.

Trădarea. Sub toate formele ei de „înjunghiere pe la spate”.

Ziua este senină, lucrurile merg în direcţia cea bună şi deodată o durere acută între omoplaţi te face să te prăbuşeşti în genunchi. Îţi întinzi mâinile cu disperare, simţi cuţitul înfipt până în prăsele, dar nu poţi să îl apuci. A fost îmfit prea profesionist, prea dibaci şi prea cu sete. Simţi sângele cum ţi se scurge pe spate în timp ce capul îţi este învăluit într-o căldură umedă. Brusc începi să vezi mai limpede ce ai în spate decât pe unde mergi. Paşii nu îţi mai sunt atât de siguri, mâinile şi se agaţă cu disperare de aerul sufocant din juru-ţi.

De ce? De ce mie? De ce el/ea? De ce acum? De ce aşa? De ce?

Doar: „De ce”.

Sunt singurele sunete pe care le mai auzi. Le repeţi şi le tot repeţi cuprins fiind parcă de sado-masochism. Ajungi să te auto-înjunghii folosind cu obstinenţă: „De ce”.

De ce nu ar fi putut fi Trădarea dulce?

De ce nu ar fi putut fi Trădarea plăcută?

De ce Trădarea este Trădare?

De ce mă doare atât şi nu pot să râd de ea şi reuşitele ei nefaste?

De la părinţi primim viaţa şi ceea ce suntem. Noi alegem însă ceea ce devenim. Drumul. Fiecare are drumul său. Unic. Când vine vremea discernământului, fie că vrem fie că nu, trebuie să alegem încotro ne vom îndrepta paşii. Oricând putem coti spre o altă direcţie, dar de întors nu ne putem întoarce.

Răsărit sau asfinţit. Unul şi acelaşi dar în momente diferite ale aceluiaşi drum.

Unii aleg un drum în exterior, alţii în interior, acelaşi lucru. Lumile nu diferă. Diferă doar circumstanţele prin care le privim şi le separăm. Noi.

Drumul ………

The world is a stage…..and each must play a part……..

Mărţişorul nostru pentru voi Doamnelor este chiar inima noastră.

În fapt, ca să nu fim egoişti, VOI Doamnelor sunteţi MĂRŢIŞORUL nostru.

Vă iubim Doamnelor.

Învăţam multe. Învăţăm să fim mai buni, mai îngăduitori, mai toleranţi, cu noi înşine dar mai ales cu cei care aleg în astfel de clipe să ne stea alături.

Viaţa e atât de scurtă. Acum un zâmbet, acum o  lacrimă. Acum bucurie, acum durere. Nici nu ştii care este realitatea şi care este nebunia. Defapt viaţa în sine e o nebunie.

Fugi pentru câteva momente de lume împreună cu aleasa inimii tale şi te trezeşti la un pas de a pierde totul. Abia atunci realizezi ce înseamnă acest tot şi mai ales abia în astfel de momente realizezi ce ai avut în mâni tot timpul. E momentul conştientizării crunte a existenţei. E momentul în care iluziile sunt dezgolite de însăşi conştiinţa care le-a creat şi le-a acoperit. Le-a încălzit.

Munceşti şi alergi ca un nebun în viaţă convins fiind că o faci pentru ceea ce merită. Pentru sufletul tău, pentru familia ta şi pentru fiinţa iubită. Dar iţi şi place ceea ce faci. Şi atunci încet încet aluneci pe panta unei trădări utopice şi atipice pe care nu vrei să o accepţi dar de care eşti conştient. Pentru cine trăieeşti defapt? Pentru ceea ce declari sau crezi sau pentru ceea ce faci? Întrebările sunt dureroase şi fără rost atâta timp cât totul este ok. Însă când dai cu ochii de întunericul care vine să te îmbrăţişeze mult prea repede şi fără preaviz în luminiţa din străfundurile creierului vezi adevărul. Şi vezi ceea ce ţi-ai ascuns. De tine însuţi.

Nu e o vină. Şi nici nu e ceva de condamnat. Este poate doar ceva de conştientizat şi de îndreptat. Iubirea nu se îndreaptă? Ba da. Daca asta vrei. Totul poate lua paşii pe care îi vrei. Doar să fii conştient că îi vrei. Şi mai ales să îi faci. Nu ai nevoie de ştiintă. A te arunca cu capul înainte poate fi în cele mai multe din cazuri cel mai conştient şi mai calculat gest. Gestul întors pe toate părţile.

Eşti fericit. Esti poate realizat. Sunt multe încă pe care ţi le doreşti să le faci dar te lupţi cu lipsa timpului. Şi…te loveşte. Fără preaviz. Şi e o palmă rece pentru că te loveşte cu ceea ce ştiai. Realizezi de exemplu că nu ai timp să faci ceea ce ai vrea nu pentru că fizic el nu există ci pentru că eşti mult prea egoist cu propriile tale priorităţi. Realizezi că faci confuzie între lucruri prioritare şi lucruri importante. Realizezi că atâta timp te-ai încălţat cu stângul în dreptul. Fumul nu se va risipi dacă este ţinut într-o încăpere închisă ermetic. Dimpotrivă va deveni mai aspru cu propria gazdă şi va tinde să erupă. Vai de cel pe care propria erupţie îl surprinde.

Eşti fericit. Eşti împlinit şi îţi urmezi calea. Şi… te surprinde. Realizezi că nu erai nici fericit, nici împlinit şi urmai o cale de care nu aveai habar. Doamne cât de multe realizezi în acele momente. Panica este cumplită. Şi panica este generată de cele pe care le vezi. Atunci. Ştiai de ele, credea că le vezi, dar acum când realizezi cât erai de departe intri în panică. Panica de a le pierde. De a rămâne fără cele ce le doreai.

Ajungi doar la un pas. Un pas…atât de mic. Şi fie se sfârşeşte totul fie ai noroc şi mai primeşti o şansă. Te renaşti. Sau te naşti a doua oară.

Doamne cât de multe realizezi în acea singură clipă. Este clipa în care eşti cu adevărat singur cu tine însuţi. Tu eşti într-o stare letargică, lentă, şi vezi universul din jurul tău cum aleargă cu o asemenea viteză încât te-a prins într-un vârtej, să nu îl mai poţi atinge. Şi te cuprinde panica. Atunci înveţi.

Înveţi când realizezi ce puteai pierde. Înveţi universul. Ai făcut acea excursie în interiorul tău unde te întâlneşti cu universul. Şi îl înveţi.

Poate pentru cei din jur rămâi la fel. Dar cine vede … vede. Şi tu vezi. Te vezi.

Restul sunt încercări şi pasaje peste care treci. De multe ori din inerţie. Pentru că tu eşti încă şocat. Ţi-ai văzut viaţa. Şi aşa ceva nu se uită prea uşor oricât de aglomerat ar fi mediul care te înconjoară.

În fond tot ce contează este iubirea. Cel mai frumos aspect al vieţii. Defapt iubirea este leacul si esenţa vieţii.

Încercare, trecere dar mai ales iubire.

Te ridici alt om. Iubirea te ridică şi te repune pe picioare. Şi are un chip atât de frumos.

Nu devii nici mai inteligent, nici mai frumos, dar devii altul. Şi se vede. Chiar şi fără o oglindă.

În astfel de momente simţi adevăratele mâini ale iubitei. Cele pe care le simţeai la început. Aşa cum le simţei la început. Tu ai iubit tot timpul dar nu ai mai conştientizat cât iubeşti şi mai ales cum e iubirea. Poate de aceea ai avut noroc şi ai trecut peste acel moment. Altfel… te duceai cu momentul…. în altă direcţie.

Nimic din ce a fost înainte nu mai are valoarea de acum. Unele lucruri abia după îşi recapătă adevarăta valoare. În ochii propriei tale conştiinţe.

Atât de pământeşti sunt lucrurile pe care le considerai importante înainte şi atât de apropiate sunt cele de care nu te mai bucurai. Omul este simplu. Omul trebuie doar să se bucure de iubire. De cea dăruită şi de cea primită. Atât. Restul sunt subterfugii pentru a putea declara că trăieşti. Fals. În afara iubirii nu trăieşti. În afara iubirii nu există nimic. Decât un gol imens pe care încercăm să costruim un univers. Dar noi nu suntem capabili de a construi un univers care nu are nevoie de o fundaţie pentru a se susţine.

Şi vine acel moment. Momentul în care treci prin faţa vieţii tale şi te cuprinde panica că nu te vei mai opri. Că vei fi luat de propriu eu şi dus ….undeva.

Avem atât de multe în noi care să ne facă să conştientizăm fără a mai fi nevoie să trecem prin astfel de încercări. Dar nu le vedem. Suntem prea mândri şi prea egoişti.

Când vine clipa nu te întreabă. Aşa este viaţa. Se spune că te pune la încercare. Eu aş spune că te salvează. Te salvează de tine cel care erai şi cel care aveai să devii.

Astăzi eşti… şi tot astăzi s-ar putea să nu mai fii!

Iubeşte-ţi iubirea aşa cum merită şi dăruieşte-te aşa cum şi ea ţi se dăruieşte.

Îţi multumesc.

Îţi mulţumesc ţie cumpănă că ai fost în viaţa mea şi mi-ai redeschis ochii către viaţă. Mi-ai redăruit viaţa.

Şi îţi mulţumesc ţie iubire că m-ai ţinut strâns lângă tine şi ai sfâşâiat tot universul ca să mă protejezi.

Îţi mulţumesc.

Dificil de răspuns la această întrebare. E chiar mai greu, deşi poate părea surprinzător, să conturezi ceea ce îşi doresc bărbaţii comparativ cu ceea ce îşi doresc femeile. Este motivul pentru care am decis să las pentru altă dată analiză dorinţelor spuse sau nespuse a femeilor.

Ne ocupăm numai de bărbaţi.

Din capul locului fac o precizare şi anume că nu vom vorbi despre excepţii.

Din punct de vedere profesional barbaţii se împart în familişti şi carierişti.

Din punct de vedere al manierelor barbaţii se împart în galanţi şi bădărani.

Unii bărbaţi îşi doresc mereu să fie în centru atenţiei alţii preferă să stea în umbră.

Din punct de vedere al relaţiilor cu sexul opus bărbaţii se împart în dominatori, parteneri sau dominaţi.

Unii bărbaţi sunt interiorizaţi sau plâng, alţii dau cu pumnul în perete.

Toate acestea sunt tipologii facil de observat sau generalităţi. Dar ce îşi doresc cu adevărat bărbaţii?

În relaţie cu planul profesional îşi doresc să fie apreciaţi şi recompensaţi în funcţe de merite dar şi un pic în plus.

În ceea ce priveşte materialul îşi doresc tot ce este mai nou şi la modă, doar pentru a fi văzuţi că posedă acel lucru şi nu neapărat pentru că le foloseşte sau chiar şi-au dorit acel lucru pentru ei. Dacă îşi doresc o anumită maşină dar alta este la modă şi au posibilitatea de a decide, cei mai mulţi vor alege moda. Este la limita snobismului, dar barbatul aşa navighează: la limita. De ce? Pentru că îşi doreşte să fie apreciat, să i se spună că este cel mai bun. Atât de mare este dorinţa bărbatului pentru apreciere, în absolut orice domeniu sau latură sentimentală, încât este dispus şi chiar acceptă linguşeala. Acceptă şi să ştie că persoana care le face acea apreciere minte într-o oarecare măsură, dar să o facă din drăgălăşenie.

În ceea ce priveşte eterna relaţie cu jumătatea sa lucrurile se complică. Bărbaţii sunt dependenţi.

În acest plan îşi doresc cel mai intens să fie:

Ø      Lăudaţi,

Ø      Apreciaţi,

Ø      Respectaţi,

Ø      Gâdilaţi în orgoliu,

Ø      Ridicaţi în slavi,

Ø      Consideraţi unici şi cei mai buni.

Bărbaţii vor să ştie că ei deţin controlul sau telecomanda de la tot inclusiv a femeii, dacă aşa ceva ar exista. Ei vor să aibă drept de autor asupra lucrurilor şi familiei.

Bărbaţii îşi doresc să nu fie contrazişi şi nici să nu li se facă observaţii. Formularea „Ţi-am zis eu….” nu va face decât să îi întărâte. Bărbaţii sunt încăpăţânaţi dar le place să li se sublinieze această trăsătură ca fiind ceva pozitiv şi natural şi nicidecum că ar fi rude cu măgarul.

Bărbaţii îşi doresc ca femeia să răspundă prezent în orice moment şi la orice pretenţie. Dealtfel ei sunt singurii care au dreptul de a emite pretenţii.

Bărbaţii vor ca jumătatea lor să fie cea mai bună actriţă. Să joace rolul de mama, soţie, amantă,……, dar să fie sinceră. Să nu joace un rol.

Bărbaţii urăsc mima, deşi le place tăcerea. Nu vor ca femeia lor să mimeze nimic, mai ales in dormitor, ci din contră să le aducă omagii chiar dacă se simte puţină nesinceritate. În acest caz este permisă.

Bărbaţii vor ca jumătatea lor să creadă că sunt dependenţi de meciuri, de televizor, de prieteni, de amicii de pahar, pentru a avea momentele lor de intimitate. Sunt copii la propriu. Vai de cel sau cea care le ia jucaria fără să fi cerut voie mai întăi. Ce fac bărbaţii în intimitate. Se răsfaţă. Încearcă să îşi acorde aprecierile pe care nu le-au primit de la femeie.

Bărbaţii nu au forţa necesară să facă lucrurile care nu le plac, (să schimbe scutece) şi au nevoie să fie împinşi permanent de la spate dar sub imperiul formulării: „nu vreau să te forţez cu nimic, aş fi vrut să pot să o fac eu sau să apelez la cineva specializat, dar numai tu poţi. Cum pui tu mâna se vede. Numai tu ştii exact ce trebuie facut şi cum trebuie făcut”

Tehnică de docilizare a bărbatului dacă e executată de femeie: „îţi dau ce vrei dacă faci…..”

Zăhărelul.

Bărbaţii îşi doresc să creeze. De regulă reuşesc acest lucru numai în intimitate, deci lăsati-le intimitatea dar spuneţi-le că faceţi acest lucru pentru ei, pentru că îi înţelegeţi, pentru că îi iubiţi, mai ales pentru că merită, dar poate pot să facă şi cutare şi cutare lucru pentru dumneavoastră.

Luaţi bărbaţii aşa cum luaţi un copil mic. Nu-i spuneti-ţi direct în faţă: „Puţi. Spală-te”. Nu va aprecia această sinceritate. Dar puteţi să îi spuneţi: „aş vrea să te văd în baie dezbracat. Să vad cum curge apa pe trupul tău, dar aş vrea şi să stam împreună la televizor. Du-te tu şi relaxează-te sub duş cât eu pregătesc masa, să putem sta împreună după aceea”. Minuni veţi face. Se cheamă doar că sunteţi vulpiţe. La ce v-ar folosi să vă luaţi de burta lui?

Emanciparea. O da. Sunt din ce în ce mai mulţi bărbaţi care pun accentul pe a se îngriji. Unghii, par, trup. Saloane de înfrumuseţare. A devenit normal să vedem din ce în ce mai mulţi bărbaţi frecventând astfel de stabilimente.

Dar în esentă, oricum ar arăta barbatul şi oriunde ar lucra sau ce poziţie ar ocupa în societate, el îşi doreşte să fie ocrotit dar să i se creeze permanent impresia că el este cel care ocroteşte.

Chiar dacă nu înţelege termenul bărbatul îşi doreşte să fie considerat bărbat. Aşa că e mai uşor pentru femeie să îi explice că dacă face cutare şi cutare lucru este bărbat. Aia înseamnă să fii barbăt.

Bărbaţii îşi doresc să fie răsfăţaţi şi să fie ţinuţi în braţe. Să fie muşcaţi tandru din când în când de câte o urechiuşă.

Bărbaţii îşi doresc să se lase conduşi, dar să păstreze aparenţele.

Bărbaţii îşi doresc să fie iubiţi.

La un moment dat, într-una din călătoriile mele pe această cale a morţii, am întâlnit poliţia canadiană care încerca să recupereze – cu ajutorul unor utilaje masive – rămăşiţele unui camion ce căzuse în prăpastie. Mi-am parcat maşina şi m-am îndreptat spre un grup de şoferi de camioane, care priveau în tăcere spectacolul sumbru al recuperării unui seamăn din breasla lor.

Unul dintre poliţişti veni la noi şi ne spuse încet:

-         îmi pare extrem de rău, spuse el. Şoferul murise deja când l-am găsit noi.probabil că s-a prăbuşit în prăpastie acum două zile când a fost o furtună puternică. N-am văzut nicio urmă până acum. A fost pur şi simplu un noroc faptul că am observat nişte bucăţi de fier strălucind în bătaia soarelui.

Dădu încet din cap şi îşi băgă mâna în buzunar.

-         Uite băieţi, poate ar trebui să citiţi asta! Cred că a mai trăit câteva ore până când frigul l-a doborât.

N-am văzut niciodată lacrimi în ochii unui poliţist – am fost mereu convins că ei se întâlnesc de atâtea ori în fiecare zi cu moartea şi disperarea, încât au devenit imuni la ele, dar în momentul în care îmi înmână scrisoarea, poliţistul nostru îşi sterse ochii de lacrimi. Citind-o şi eu, am început să plâng. Fiecare şofer o citi – la rândul lui – în tăcere, îndreptându-se apoi spre camionul său. Cuvintele acelea mi-au rămas adânc înrădăcinate în memorie şi acum – după ani de zile – ele sunt la fel de proaspete şi de vii în mintea mea de parcă le-aş avea în faţa ochilor. Vreau acum să vă împărtăşesc şi vouă şi familiei voastre această scrisoare de dincolo de moarte.

                                                                Decembrie 1974

Iubita mea soţie,

Aceasta este o scrisoare pe care nimeni nu ar vrea să o scrie, dar eu cred că sunt norocos, pentru că mai am timp să-ţi spun ceea ce am uitat mereu să-ţi spun. Te iubesc, draga mea.

M-ai tachinat adesea, spunându-mi că iubesc camionul mai mult decât te iubesc pe tine, pentru că petrec mai mult timp cu el decât cu tine. E adevărat, iubesc acest munte de metal – a fost bun cu mine. M-am bazat pe el întotdeauna în călătoriile atât de lungi pe care le-am făcut şi m-a dus cu viteză în locurile dorite. Nu m-a lăsat niciodată baltă.

Dar vrei să ştii ceva? Te iubesc din aceleaşi motive. Şi tu m-ai sprijinit în vremuri de restrişte, ajutându-mă în acelaşi timp să ajung în locuri inaccesibile oricărui muritor.

Îţi aminteşti de primul nostru camion? De „secerătoarea” aceea cere ne asigura doar pâinea zilnică, aducându-ne practic în pragul falimentului? Te-ai dus să cauţi o slujbă ca să ne putem plăti facturile. Fiecare cent pe care îl câştigam intra în rabla aceea de camion, în timp ce banii tăi ne asigurau mâncarea şi acoperişul pe care îl aveam desupra capului.

Îmi amintesc că eram mereu nemulţumit de camion, în schimb nu-mi amintesc deloc să te fi auzit plângându-te când veneai obosită de la muncă, iar eu îţi ceream bani ca să plec din nou pe drumuri. Dacă erai într-adevăr nemultumită, eu nu ţi-am ascultat niciodată plângerile. Eram prea preocupat de problemele mele ca să mă mai gândesc la ale tale.

Mă gândesc acum la tot ce-ai renunţat tu pentru mine – la haine, vacanţe, petreceri, prieteni. Dar nu te-ai plâns niciodată de asta, iar eu am uitat mereu să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut în favoarea mea.

Când beam câte o cafea cu băieţii, vorbeam mereu numai despre camionul meu, maşina mea sau salariile mele. Cred că am uitat că şi tu erai partenerul meu, chiar dacă nu te aflai cu mine în cabină. Sacrificiile şi hotărârea ta – la fel de fermă ca a mea – au transformat visul în realitate – am reuşit să-mi iau un camion nou.

Eram atât de mândru de el încât debordam de fericire. Şi de tine eram mândru, dar niciodată nu ţi-am spus acest lucru. Am considerat că ştii asta, dar dacă aş fi petrecut la fel de mult timp vorbind cu tine aşa cum vorbeam cu bucata aceasta de fier, atunci ţi-aş fi spus-o cu siguranţă.

În toţi anii în care am fost pe drumuri, ştiam că rugile tale mă urmăresc. De data asta, însă, nu au fost de ajuns.

Sunt rănit destul de grav. Probabil că am parcurs deja ultima distanţă pe care o mai aveam de parcurs şi vreau să-ţi spun toate lucrurile pe care ar fi trebuit să ţi le spun cu mult timp înainte. Lucrurile de care am uitat, preocupat mereu de camionul şi de slujba mea.

Mă gândesc acum la toate aniversările şi sărbătorile pe care le-am ratat, la piesele de teatru organizate la şcoală sau la jocurile de hochei la care a trebuit să te duci mereu singură, pentru că eu eram numai pe drumuri.

Mă gândesc la nopţile pe care le-ai petrecut singură, întrebându-te unde eram şi ce făceam. Mă gândesc de câte ori am vrut să te sun doar ca să-ţi spun „Bună”, dar n-am făcut-o niciodată. Mă gândesc la liniştea sufletească de care mă bucuram, ştiind că mă aştepţi acasă cu copiii noştri.

Mă gândesc la toate mesele în familie de la care am lipsit, punându-te mereu în situaţia de a le explica rudelor de ce n-am reuşit să vin: eram ocupat schimbând uleiul de la maşină; eram ocupat căutând piese pentru maşină; dormeam pentru că a doua zi plecam dis-de-dimineaţă. Mereu exista un motiv, dar acum toate aceste motive nu mi se mai par atât de importante.

Când ne-am căsătorit, nu ştiai nici măcar să schimbi un bec. Peste câţiva ani, ai învăţat cum să repari un cupor pe timp de iarnă, în timp ce eu aşteptam un transport în Florida. Ai devenit un mecanic chiar foarte bun, dându-mi mereu o mână de ajutor la toate reparaţiile pe care le aveam de făcut. Am fost atât de mândru de tine atunci când ai sărit în cabină şi ai pornit maşina în marşalier, dând peste tufele acelea de trandafiri!

Am fost mândru de tine când am intrat în curte şi te-am văzut aşteptându-mă în maşină doborâtă de oboseală. Indiferent dacă era ora 2 dimineaţa sau 2 după-amiaza, tu arătai mereu pentru mine ca un star de cinema. Eşti frumoasă, ştii? Cred că nu ţi-am spus asta în ultimul timp, dar eşti frumoasă.

Am făcut foarte multe greşeli în viaţa mea, dar ştiu că singura decizie bună pe care am luat-o vreodată a fost atunci când te-am cerut de soţie. N-ai înţeles niciodată ce mă atrăgea la camioane. Nici eu nu am înţeles, dar era modul meu de viaţă, iar tu m-ai acceptat aşa cum eram. Vremuri bune sau vremuri grele, tu ai rămas alături de mine. Te iubesc, draga mea şi îi iubesc şi pe copii.

Mă doare tot trupul, dar mai tare mă doare inima. Nu vei fi alături de mine când îmi voi încheia călătoria vieţii. Pentru prima dată de când suntem împreună, sunt singur şi ideea mă înspăimântă. Am atâta nevoie de tine şi ştiu că este deja prea târziu.

E ciudat, probabil, dar tot ce mai am acum este camionul. Acest camion nenorocit care ne-a dominat viaţa amar de ani – acest feir contorsionat în care şi cu care am trăit atâţia ani de zile. Dar el nu-mi poate reda dragostea. Numai tu poţi face asta.

Eşti la mii de kilometrii depărtare, dar eu te simt aproape. Îţi simt chipul şi simt cum dragostea ta mă învăluie şi-mi este atât de teamă să fac această ultimă călătorie singur.

Spune-le copiilor că îi iubesc enorm de mult şi nu-i lăsa pe băieţi să-şi câştige existenţa cu ajutorul camioanelor!

Cred că asta e tot, iubito. Dumnezeule, te iubesc atât de mult! Ai grijă de tine şi nu uita niciodată că te-am iubit mai mult decât orice pe lume! Doar că am uitat să ţi-o spun.

                                                        Te iubesc

                                                                Bill

                                                                        Rud Kendall

Aş face totul pentru dragoste. In numele iubirii viata devine pasiune pura. Existenţa noastră se transformă într-o melodie. Fiecare are propria sa melodie care îl defineşte. Putem trăi la intensitate maximă o mulţime de melodii care ne creează o mulţime de stări dar doar una ne defineşte. Doar una ne exprimă prin trăirea absolută.

Aş face orice pentru dragoste. O viaţă întreagă dedicată iubirii.

Să simţi cum curgi prin propiile vene fiind propriul sânge în ritmul melodiei tale. Să fii definit de un singur cuvânt. Dacă ajungi să trăieşti această stare poţi afirma că ai atins cunoaşterea de sine.

Care este melodia ta? Ce te defineşte?

Te iubesc.

Te iubesc ca un nebun.

Imi plac ochii tăi, imi plac buzele tale.

Îmi place fiinţa ta.

Te iubesc.

Cu fiecare clipă trăiesc iubirea unui suflet nemuritor. Timpul devine inexistenţial strivit de trăirea unei inimi subjugate etern de aerul tău. De tine.

Eşti sufletul ce mă încălzeşte şi mă răcoreşte şoptindu-mi şoapte de iubire. Sunt cuprins de tine şi de inima ta.

Te iubesc.

Enorm.

Ca un nebun…

Paşii tăi străpung tăcerea inimii mele răspândind trăirea în camerele unui trup depus la picioarele tale.

Te iubesc.

Trăiesc şi sunt.

Sunt…

Te iubesc. În o mie de feluri toate unice şi toate ale mele. Eşti tot ce mi-a fost dat să vreau a avea.

Te iubesc aşa cum eşti şi aşa cum sunt.

Te iubesc.

Aşa…

Eşti inima mea.

Îmi imaginez de fiecare dată ceea ce simt. Trăiesc la intensitate maximă depăşind şoaptele universale o iubire fără sfârşit, creată de universul celor două suflete ce ne unesc.

Te iubesc aşa cum nu şi-a imaginat Iubirea însăşi că se poate iubi.

Te iubesc.

Te iubesc ca un nebun cuprins de tine.

Sunt plin de împlinire şi înecat în fericire. În fericirea aceea fără secrete în care valurile sufletului te îmbrăţişează în valsul vieţii.

Te iubesc.

Iubesc muzica pe care o naşti în mine. Iubesc viaţa pe care mi-ai adus-o.

Te iubesc.

Te iubesc.

Te iubesc.

Iubesc fiinţa din tine şi lumea pe care mi-a deschis-o.

Sufletul mi-a devenit nemuritor pentru a putea fi alături de tine în eternitatea iubirii.

Sunt…

Sunt pentru că te iubesc.

Mi-ai deschis calea către mine. M-ai împlinit şi m-ai făcut să respir.

Buzele mele nu pot însufleţi iubirea pe care lacrimile mele încearcă să o aşeze în palmele tale. Mi-e dor de obrajii tăi. Mi-e dor de tine.

Te iubesc.

Te iubesc.

Sufletul îmi strigă. Strigă: TE IUBESC!

TE IUBESC.

TE IUBESC.

Fără legile scrise sau nescrise ale universului. În felul meu şi în universul pe care l-ai creat din sufletele noastre. Te iubesc aşa cum nu m-am văzut niciodată iubind.

Te iubesc enorm.

Te iubesc ca un nebun.

Sufletul îmi tresare disperat după atingerile tale. Inima mea s-a rupt în petale pentru a se aşterne peste părul şi chipul tău. Sunt eternul îndragăstit mistic şi ireal. Dar sunt. Sunt şi te iubesc. Cu toată forţa şi flacăra vieţii mele.

Te iubesc.

Aud paşii tăi în camerele sufletului meu. Ai transformat inima mea în mistuirea sentimentelor, în contopirea trăirilor. Privesc dar văd. Te văd şi doar te văd. Atât. Tu eşti imaginea ochilor mei oriunde s-ar uita. Mă dor până la lacrimi, străpunşi de dorinţa de a te căuta şi a te privi etern pentru nemurire.

Mă faci să fiu. Un altul sau poate acelaşi, dar mă regăsesc.

Te iubesc.

Te iubesc.

Enorm.

Ca un nebun…

Te iubesc.

Trăiesc anii dar parcă rămânem nemişcaţi. Inima păşeste şi trupul o urmează prin iarba udă a firului tău de vânt ce mă adie.

Nebunie şi luciditate. Cui îi pasă? Cui i-a păsat?

Eu…

Eu te iubesc.

Doar atât şi … sunt fericit. Puterea şi şansa de a te iubi îmi sunt atât de suficiente pentru a trăi şi a simţi că trăiesc.

Te iubesc.

Te iubesc.

Te iubesc.

Doamne cât te iubesc.

Te iubesc

Je t’aime…

Simplu.

Sărbătoarea dragostei adresată celor mai frumoase fiinţe care ne aduc fericirea în suflet:

Doamnelor.

Doamnelor noastre.

Vă mulţumim că existaţi!

Vă depunem inimile noastre la picioare!

Fie ca inimile noastre să fie Mărţişorul vostru!