Vindecatori sau şarlatani. Miracol sau excrocherie. Lumea noastră are nevoie de credinţă. Are nevoie să creadă cu tărie în ceva. Mai ales dacă ajungem în cazuri disperate. Cu cât şansele de a vindeca o boală sau o anomalie sunt mai mici, cu cât mai multe încercări au fost făcute, cu cât disperarea sau epuizarea psihică sunt mai mari, cu atât mai uşor suntem dispuşi să acceptăm orice. Chiar şi să nu mai vedem că suntem speculaţi. Este cel mai cumplit lucru şi poate cel mai mare păcat să profiţi de suferinţa unei persoane şi să o amăgeşti. Sunt de acord că efectul Placebo este vizibil mai ales în astfel de situaţii, dar păcatul rămâne păcat.

Asta este ceea ce se vede: oameni disperaţi, fără speranţe, caută ultima soluţie şi sunt dispuşi la orice. Vor să creadă. Vor să creadă că va fi posibil. Că este posibil. Şi devin cu atât mai vulnerabili.

Realitatea este dificil de explicat chiar şi pentru un sceptic sau un ateu. Totul atârnă de un singur fir de păr.

Cât de departe pot merge realizările dincolo de limitele ştiinţei? Oare miracolele există? Oare o forţă divină apelează la mesageri pentru a îndrepta nişte greşeli sau erori sau circumstanţe pe care cei creaţi, oamenii, nu le pot rezolva prin suma inteligenţelor multiplicată de existenţa exprimată în numărul de ani?

Scindarea este evidentă în astfel de cazuri. Unii oameni pot accepta şi pot crede alţii nu pot face niciuna nici alta. Dar în orice situaţie trebuie să împleteşti în interiorul tău ambele concepte: acceptarea şi credinţa.

Am vrea atât de mult să credem, dar oare putem crede în orice?

Categoric suferinţa şi durerea fiinţei umane pot modifica orice sistem de valori sau de principii, dar oare cazul unor persoane care se pretind a fi vindecători, deşi nu au niciun fel de studii sau pregătire, sau se pretind mesageri ai Divinităţii, pot fi acceptate şi crezute? Oare negarea realităţii se transformă în acceptarea şi încrederea totală într-o astfel de vindecare altenativă?

Suntem înconjuraţi de astfel de cazuri, de fapte şi vindecări care se întâmplă de atât de mulţi ani încât fac parte din cutumele gândirii.

Miracol sau înşelătorie. Excroc sau Trimis al Domnului. Dacă vindecarea ar fi la îndemâna tuturor fără a fi nevoie de studiu şi pregătire în domeniul medicinei, atunci de ce oare mai avem nevoie de doctori şi specialişti?

Se spune să credem ceea ce vedem cu ochii, dar şi şarlataniile şi înşelătoriile şi crimele tot cu ochii le vedem. Şi atunci?

Adevărul este…vindecător sau excroc?

Până unde putem să credem şi ce putem să credem?

Un termen, o noţiune care nu ar trebui să existe în societate şi cu atât mai mult în cadrul familiei, cel mai frumos lucru pe care oamenii il oferă vieţii.

Zilele acestea titlurile presei de scandal şi nu numai sunt ţinute de ştirea conform căreia multiplul nostru campion la gimnastică Marian Drăgulescu şi-ar fi lovit, bătut soţia. Trebuie precizat că Marian şi soţia sa Larisa Drăgulescu sunt căsătoriţi de şase ani şi au împreună doi copii, o fetiţă şi un băieţel. Motivul vehiculat în presă ar fi infidelitatea lui Marian Drăgulescu şi o eventuală obsesie a acestuia pentru femei. Nu vreau să intru în detalii, toate ziarele şi posturile de televiziune dezbătând pe larg aceste aspecte. Nu mă pot opri însă să mă întreb dacă timpul scurs într-o relaţie poate fi invocat ca scuză?

Fundalul general este însă violenţa în familie. Spuneam la început că termenul în sine nici nu ar trebui să existe, dar prin natura noastră „umană” în societatea pe care am construit-o în atâtea mii de ani, violenţa a fost un fenomen care s-a manifestat din plin, indiferent de domeniul social. Scuze şi explicaţii putem găsi oricând şi pentru orice. Suntem extrem de pricepuţi la aceste lucruri.

Limitând însă răspândirea violenţei sociale, ca subiect de discuţie, la cadrul familial, fără să vrem apar o serie de aspecte de neînţeles:

• În zilele noastre, când suntem mult mai evoluaţi decât în epoca de piatră, să îţi loveşti partenera de viaţă, cea cu care împarţi totul, mi se pare oripilant. Şi condamnabil. Nu există nicio scuză care să motiveze un asemenea gest. Nici nu discut despre gravitate. Multi se leagă de cât de tare a lovit bărbatul femeia. Nici nu contează. Fapta este aceeaşi. Mizeria umană e aceeaşi.
• Când vorbim de familie, vorbim de o relaţie de căsnicie, vorbim de o relaţie de iubire şi respect reciproc. În ce hal poţi să decazi ca bărbat încât să îţi consideri soţia drept sac de box? Şi să mai devina acest lucru şi doar un antrenament? Ca să te menţii în formă. Nu mai poţi fi considerat om. Nici măcar animal. Tot ar fi prea mult. Eşti o scursură. Nu spune nimeni că trebuie să rămâi cu aceeaşi femeie toată viaţa dacă sentimentele faţă de ea nu mai sunt aceleaşi. Dar nici nu poţi fi considerat om dacă încalci toate doctrinele moralităţii. Nu o mai iubeşti, eşti demn ca bărbat, discuţi aceste lucruri, îi spui şi vă vedeţi fiecare de propriul drum. Dar nu cu pumnul.
• Discutând între bărbaţi. Dacă îţi loveşti femeia, este clar că eşti mai mult decât un misogin. Ce este femeia pentru tine? O sclavă? Un animal? Un titlu de mândrie? Un refugiu pentru frustrările tale? Loc de dat cu capul? Obiect pentru descărcarea nervilor? Un nume pe o listă într-un carneţel pe care îl arăţi băieţaşilor? Hârtie igienică? Dar tu ce eşti?

Cel mai degradant lucru posibil pentru un bărbat, atât de înjositor încât îi anulează chiar titulatura de bărbat, este să lovească o femeie. Mai ales dacă femeia respectivă este sotia sa şi mama copiilor săi.

Nu există motiv. Nu contează că este infidelitate, înşelătorie, prostituţie, perversiuni, sau orice altceva, violenţa familială nu este o justificare ci o condamnare pentru cel care o practică.

Din punctul meu de vedere violenţa în familie este echivalentă cu o crimă cu premeditare.

Dacă ai nervi, Bărbatule, loveşte-te pe tine însuţi. Bărbatule!

TU ce părere ai despre violenţa în familie?