A fost 1 iunie. A mai trecut o sărbătoare a copiilor, a mai trecut un an. Mă uit la copii nostri şi parcă cresc prea repede. Mult prea repede. Ieri îi ţineam în braţe şi îi legănam şi astăzi sunt aproape la fel de înalţi. Te uiţi puţin înapoi cât eşti la serviciu şi când vii seara acasă parcă nu mai recunoşti copilul care îţi deschide uşa. Parcă dimineaţa când ai plecat şi l-ai pupat pe frunte, lăsându-l încă dormind, era mai mic. Era mai copil. Trece timpul, dureros de repede. Ca mâine poimâine va fi la casa lui cu propria familie şi noi părinţii ne vom simţi uitaţi şi bătrăni. Unde au trecut oare atâtţia ani? Şi chiar mai dureros: de ce oare au trecut atâţia ani? Am pierdut zâmbete, lacrimi, pasiuni, înflăcărări, am pierdut copilaria ingeraşilor. Toţi copii sunt îngeraşi. Bine spunea un poet celebru: atâta timp cât ai părinţi eşti copil indiferent de vârstă sau de câţi copii ai la rându-ţi.

Şi totuşi anii trec nedrept de repede şi doare al naibii să vezi cât am îmbătrânit privindu-ne copii cât au crescut. Stai şi te întrebi de când oare nu îi mai plac copilului păpuşile sau ciocolata şi când oare a ajuns să aibă alte preocupări. Părintele îşi pierde inocenţa odată cu propriul copil. Aşa e viaţa. Dar Doamne, ce am vrea să faci timpul să treacă mai greu. Măcar atunci când suntem lângă copii noştri. Stai şi te uiţi la camera goală la pătuţul care a devenit pat în toată regula şi aşa dor ţi se face de o îmbăţişare a copilului că simţi cum mori. Puţin câte puţin te stingi. Ai vrea să poţi da timpul înapoi să mai auzi acel râs cristalin şi nevinovat. Ai vrea să poţi da timpul înapoi şi să nu mai ţipi la copilul tău pentru greşeala făcută. Lasă-l Doamne să facă numai greşeli dar ţine-l copil. Nu ni-l lua pentru a-l arunca vieţii. Macar nu acum. Măcar nu atât de repede.

Sună egoist, dar parcă egoismul acesta părintesc este singura armă împotriva nedreptăţii. Timpul ne răpeşte copii făcându-i adulţi.

Timpule lasă-ne copii să rămâna copii!

Criza cea nemiloasă accentuează starea de isterie. Oamenii visau la câştiguri fabuloase şi înainte dar acum parcă au devenit şi mai aprigi.

A câştiga la loto a devenit dorinţa principală a foarte multor semeni de-ai noştri. De fapt cred că orice om şi-ar dori să câştige, dar doar unii şi joacă. Mai sunt deci, şi cei care îşi doresc premiul cel mare al loteriei, dar fără să îşi cumpere un bilet. Loto. Cuvântul magic.

Mulţi îşi trăiesc viaţa ca şi cum ar juca la loto.

În toată acestă isterie se răstoarnă valori şi principii. Dacă înainte erau priviţi uşor ciudat cei care jucau la loto, astăzi aşa numiţii jucători profesionişti de loto sunt priviţi ca eroi ai lumii moderne. Să îţi joci viaţa ar spune unii în timp ce alţi susţin că de fapt îţi joci şansa. Şansa de a câştiga la loto. Astazi omul are viata pe care si-o formează la loto.

Forţa suprema a destinului a devenit o loterie. Sau aşa a fost întotdeauna şi doar acum realizăm acest lucru. 

Viaţa e o loterie. Refuzăm să ne luăm destinul în mâini şi atunci altcineva va învârti hazardul.

Loteria ne schimbă. Ne face să fim tot ceea ce nu merităm. Devenim răi, hapsâni, mârşavi, egoişti, bolnavi, ochii ni se măresc şi ne lucesc, devenim toţi un fel de Golum. „My precious”. Golum surprinde cel mai bine starea de nebunie care ne acaparează datorită magiei loteriei. Mulţi au aujuns să credă că schimbarea de care au nevoie poartă numele de Loto 6 din 49, sau cine ştie cum altcumva.

Schimbarea atunci când devine necesară trebuie să poarte pentru fiecare în parte propriul său nume. Schimbarea mea nu poate purta numele tău, decât dacă consimt să îmi construieşti destinul.

Ne naştem inocenţi dar devenim Golum. Loteria îşi spune cuvântul.