Respectati urmatoarele 5 legi atunci cand va formulati dorintele:

1. Stabiliti-va ceea ce urmariti sa obtineti, in termeni pozitivi. Spuneti ceea ce vreti sa se intample. De prea multe ori oamenii, declara ceea ce nu vor sa se intample cu telurile lor.

2. Fiti cat mai precis in exprimare. Cum arata rezultatul, cum suna, ce textura are, cum miroase? Angajati-va toate simturile in descrierea rezultatului pe care urmariti sa-l obtineti. Cu cat este mai bogata in amanunte senzoriale descrierea pe care o faceti, cu atat va veti imputernici creierul mai mult sa creeze dorinta. Trebuie, deasemnea, sa stabiliti si un anume termen sau data limita pentru realizarea dorintei.

3. Stabiliti o procedura de tinere a evidentei. Sa stiti cum veti arata, cum va veti simti si ce veti vedea si auzi in lumea voastra exterioara dupa ce veti fi realizat deja ceea ce v-ati propus. Daca nu stiti cum veti afla ca c-ati atins scopul, poate ca deja vi l-ati atins. Puteti castiga si sa aveti senzatia ca ati pierdut, daca nu tineti evidenta.

4. Sa pastrezi controlul. Ceea ce urmaresti sa realizezi trebuie initiat si intretinut de tine. Nu trebuie sa depinda de oameni care sunt obligati sa se schimbe ca tu sa fii fericit. Asigura-te ca ceea ce urmaresti sa realizezi reflecta lucruri pe care le poti influenta direct.

5. Verifica daca rezultatul pe care vrei sa-l obtii este ecologic si acceptabil. Proiecteaza in viitor consecitele telului tau de acum. Rezultatul final trebuie sa fie de o asa natura incat sa beneficiezi de el si tu si alti oameni.

Anthony Robbins

Perfectiunea fizica. Exista? Este ceva ce ar trebui sa ne preocupe? Oare societatea asa cum o cunoastem fiecare dintre noi tine cont de astfel de stereotipuri sau putem la fel de usor sa le intitula utopii? Vorbim de un kitch intelectual cauzat de dorinta de a atinge un obiectiv imposibil? Perfectiunea este ceva ce nu poate fi definit ca si obiectiv datorita intangibilitatii sale sau este un lucru normal de care ne temem in adancul inimii noastre?

Hai sa fim sinceri. Fiecare dintre noi si-ar dori sa fie perfect macar intr-o privinta. Cei mai multi sunt chiar pasionati de a fi intruchiparea perfectiunii fizice. Altii prefera sa fie cat mai apropiati de perfectiune in cat mai multe domenii sacrificand parca perfectiunea singulara. Legenda Calaretului Singuratic salasluieste profund in fiecare dintre noi. Unele femei inca mai viseaza un print pe un cal alb in timp ce altele isi doresc sa fie ele acest personaj pentru alesul lor.

Cum ne alegem partenerii? Cat de mult conteaza pentru noi perfectiunea fizica, aspectul fizic al celui care ar trebui sa ne completeze? Conteaza oare? Oare atunci cand ne privim in oglinda si constatam cu obisnuinta ca nu suntem nici pe departe atat de perfecti fizic pe cat ne-am dori sau pe cat ar considera cutumele sociale ca ar trebui sa fim, ne lasam supusi realitatii si ne diminuam pretentiile in ceea ce priveste frumusetea fizica a partenerului? Oare suntem corecti si consideram ca daca noi nu suntem asa cum ar trebui atunci nu putem emite pretentii in ceea ce ne priveste jumatatea? Oare ne autoimpunem o limitare in aspiratii? Sau poate devenim egoisti?

Unii oameni considera ca perfectiunea fizica poate fi compensata prin multele alte calitati pe care fiecare le avem adanc ascunse dar arzand de dorinta de a fi descoperite. Asa sa fie oare? Oare ar trebui sa aplicam acest principiu al compensarii in viata noastra sau ar trebui sa acceptam realitatea si chiar sa ne simtim bine cu ea?

Ce ar trebui sa ne atraga la un om? Ce ne atrage la partener? Ce conteaza cu adevarat?

Oare perfectiunea fizica este frumoasa sau doar ne amagim?

Ce reprezinta pentru tine si ce semnificatie are in viata ta preferctiunea fizica? Esti sincer?

Dependenţa. Nu ştiu dacă este un cuvânt frumos sau urât, dacă este un cuvânt negativ sau pozitiv, dar cu siguranţă este ceva ce ne face să ne gândim automat la anumite aspecte ale vieţii.

Putem fi dependenţi de bautuă, de jocuri de noroc, de droguri, de ţigări, de pariuri, de sport, de filme, de maşini, de munte, de mare, de călătorii, de zbor, de parfum, de mâncare, …, de dragoste, de omul de langă, de vină, etc. E greu de stabilit care dintre toate dependenţele posibile este plasată pe o poziţie superioară pe o scară anume. E greu de stabilit o ierarhie, chiar şi pentru aceia dintre noi care suntem dependenţi de mai multe lucruri simultan.

Dependenţa poate fi benefică vieţii individului în cauză dar poate fi şi destructivă. Dependenţa pleacă din dorinţă. La fel şi leacul, dacă este dorit. Dependenţa poate fi vindecată sau poate fi generată. Dependenţa este ceva personal. Nu te poţi duce undeva anume să o cumperi şi nici nu poţi să o împrumuţi de la un prieten. Te poţi alatura unei categorii de oameni care sunt dependenţi de anumite lucruri, sentimente sau poţi fi un sihastru trăindu-ţi propriile dependenţe.

Dependenţa este ceva ce îţi autodezvolţi pe parcusul vieţii, deşi vor fi voci care vor afirma că ne naştem cu anumite astfel de caracteristici.

Dependenţa poate naşte clipe de geniu sau poate genera stupiditate totală.

Dependenţa poate crea celui care o posedă impresia de stabilitate dar în final va fi doar o impresie.

Dependenţa poate orbi conştiinţa, dar poate oferi şi miraje.

Dependenţa impulsionează impresia de schimbare programată. Şi dependenţa de impresie este tot o dependenţă.

Şi totuşi…există ceva care poate crea efectul opus dependenţei în cauză. Admiterea. Unii pot spune doar acceptare dar este prea superficială denumirea.

Admiterea.

Admiterea este şi ea strict personală. Şi unică, chiar dacă vorbim de acceaşi dependenţa la mai mulţi oameni.

Admiterea este arma cu care am fost insuflaţi de Divinitate.

Admiterea este suflu.

Dacă ar fi să primeşti ca temă o lucrare având ca şi titlu „Dependenţa” şi ai avea la dispoziţie doar textul de mai sus şi propriile cunoştinţe, ai fi capabil să scrii o astfel de lucrare? Poţi? Demonstrează!

Intr-un film pe care l-am vazut recent, am intalnit o fraza ce m-a pus pe ganduri. O reproduc mai jos:

Ca sa te vindeci trebuie sa te vindeci de dorinta?

Si cine vrea sa se vindece de dorinta?

Care este primul gand ce ti-a venit citind aceasta fraza?

Femei vs Bărbaţi – partea a II-a

Relaţia dintre bărbat şi femeie sau femeie şi bărbat nu este niciodată ceea ce pare. Niciunul nu se dezvăluie complet sau nu este 100 sincer şi pur. Cum putem afla răspunsul? Adevărul? Prin întrebări. Iată câteva legate de barbat (în această parte) şi dacă ştiţi răspunsurile vă rog să le împărtăşiţi. Dacă mai aveţi şi alte întrebări vă rog să le puneţi.

1. Ce vede un bărbat la o femeie?
2. Ce îşi doreşte un bărbat de la o femeie?
3. Care sunt primele gânduri ale unui bărbat privind o femeie?
4. Care sunt adevăratele gânduri ale unui bărbat vis-a-vis de o femeie?
5. Ce ar trebui să vadă un bărbat la o femeie?
6. Când ar fi momentul în care un bărbat ar trebui să îşi dorească să facă dragoste cu o femeie?
7. Ce şi-ar dori femeia să vadă barbatul la ea?
8. Ce este în realitate femeia pentru bărbat?
9. Care ar fi primul gest pe care ar trebui să îl facă bărbatul faţă de femeie?
10. Cum ar putea un bărbat să ţină o femeie lângă el?

Vă provoc! Dacă aveţi curaj răspundeţi.

Unii sunt mai sus decât alţii. Fie că se autoconsideră, fie că sunt aşezaţi acolo. Paradoxal este faptul că realitatea nu are astfel de podiumuri.

Şi totuşi are şi ea, banala realitate, un top al ei. De exemplu topul trădării. Fiecare şi-l are, fiecare şi-l păstrează cu sfinţenie şi cu durere.

Trădarea. Sub toate formele ei de „înjunghiere pe la spate”.

Ziua este senină, lucrurile merg în direcţia cea bună şi deodată o durere acută între omoplaţi te face să te prăbuşeşti în genunchi. Îţi întinzi mâinile cu disperare, simţi cuţitul înfipt până în prăsele, dar nu poţi să îl apuci. A fost îmfit prea profesionist, prea dibaci şi prea cu sete. Simţi sângele cum ţi se scurge pe spate în timp ce capul îţi este învăluit într-o căldură umedă. Brusc începi să vezi mai limpede ce ai în spate decât pe unde mergi. Paşii nu îţi mai sunt atât de siguri, mâinile şi se agaţă cu disperare de aerul sufocant din juru-ţi.

De ce? De ce mie? De ce el/ea? De ce acum? De ce aşa? De ce?

Doar: „De ce”.

Sunt singurele sunete pe care le mai auzi. Le repeţi şi le tot repeţi cuprins fiind parcă de sado-masochism. Ajungi să te auto-înjunghii folosind cu obstinenţă: „De ce”.

De ce nu ar fi putut fi Trădarea dulce?

De ce nu ar fi putut fi Trădarea plăcută?

De ce Trădarea este Trădare?

De ce mă doare atât şi nu pot să râd de ea şi reuşitele ei nefaste?

Trecem prin atât de multe în viaţa acesta scurtă şi atât de multe neprevăzute ne lovesc atunci când suntem mai fericiti încât … învăţăm.

Învăţam multe. Învăţăm să fim mai buni, mai îngăduitori, mai toleranţi, cu noi înşine dar mai ales cu cei care aleg în astfel de clipe să ne stea alături.

Viaţa e atât de scurtă. Acum un zâmbet, acum o  lacrimă. Acum bucurie, acum durere. Nici nu ştii care este realitatea şi care este nebunia. Defapt viaţa în sine e o nebunie.

Fugi pentru câteva momente de lume împreună cu aleasa inimii tale şi te trezeşti la un pas de a pierde totul. Abia atunci realizezi ce înseamnă acest tot şi mai ales abia în astfel de momente realizezi ce ai avut în mâni tot timpul. E momentul conştientizării crunte a existenţei. E momentul în care iluziile sunt dezgolite de însăşi conştiinţa care le-a creat şi le-a acoperit. Le-a încălzit.

Munceşti şi alergi ca un nebun în viaţă convins fiind că o faci pentru ceea ce merită. Pentru sufletul tău, pentru familia ta şi pentru fiinţa iubită. Dar iţi şi place ceea ce faci. Şi atunci încet încet aluneci pe panta unei trădări utopice şi atipice pe care nu vrei să o accepţi dar de care eşti conştient. Pentru cine trăieeşti defapt? Pentru ceea ce declari sau crezi sau pentru ceea ce faci? Întrebările sunt dureroase şi fără rost atâta timp cât totul este ok. Însă când dai cu ochii de întunericul care vine să te îmbrăţişeze mult prea repede şi fără preaviz în luminiţa din străfundurile creierului vezi adevărul. Şi vezi ceea ce ţi-ai ascuns. De tine însuţi.

Nu e o vină. Şi nici nu e ceva de condamnat. Este poate doar ceva de conştientizat şi de îndreptat. Iubirea nu se îndreaptă? Ba da. Daca asta vrei. Totul poate lua paşii pe care îi vrei. Doar să fii conştient că îi vrei. Şi mai ales să îi faci. Nu ai nevoie de ştiintă. A te arunca cu capul înainte poate fi în cele mai multe din cazuri cel mai conştient şi mai calculat gest. Gestul întors pe toate părţile.

Eşti fericit. Esti poate realizat. Sunt multe încă pe care ţi le doreşti să le faci dar te lupţi cu lipsa timpului. Şi…te loveşte. Fără preaviz. Şi e o palmă rece pentru că te loveşte cu ceea ce ştiai. Realizezi de exemplu că nu ai timp să faci ceea ce ai vrea nu pentru că fizic el nu există ci pentru că eşti mult prea egoist cu propriile tale priorităţi. Realizezi că faci confuzie între lucruri prioritare şi lucruri importante. Realizezi că atâta timp te-ai încălţat cu stângul în dreptul. Fumul nu se va risipi dacă este ţinut într-o încăpere închisă ermetic. Dimpotrivă va deveni mai aspru cu propria gazdă şi va tinde să erupă. Vai de cel pe care propria erupţie îl surprinde.

Eşti fericit. Eşti împlinit şi îţi urmezi calea. Şi… te surprinde. Realizezi că nu erai nici fericit, nici împlinit şi urmai o cale de care nu aveai habar. Doamne cât de multe realizezi în acele momente. Panica este cumplită. Şi panica este generată de cele pe care le vezi. Atunci. Ştiai de ele, credea că le vezi, dar acum când realizezi cât erai de departe intri în panică. Panica de a le pierde. De a rămâne fără cele ce le doreai.

Ajungi doar la un pas. Un pas…atât de mic. Şi fie se sfârşeşte totul fie ai noroc şi mai primeşti o şansă. Te renaşti. Sau te naşti a doua oară.

Doamne cât de multe realizezi în acea singură clipă. Este clipa în care eşti cu adevărat singur cu tine însuţi. Tu eşti într-o stare letargică, lentă, şi vezi universul din jurul tău cum aleargă cu o asemenea viteză încât te-a prins într-un vârtej, să nu îl mai poţi atinge. Şi te cuprinde panica. Atunci înveţi.

Înveţi când realizezi ce puteai pierde. Înveţi universul. Ai făcut acea excursie în interiorul tău unde te întâlneşti cu universul. Şi îl înveţi.

Poate pentru cei din jur rămâi la fel. Dar cine vede … vede. Şi tu vezi. Te vezi.

Restul sunt încercări şi pasaje peste care treci. De multe ori din inerţie. Pentru că tu eşti încă şocat. Ţi-ai văzut viaţa. Şi aşa ceva nu se uită prea uşor oricât de aglomerat ar fi mediul care te înconjoară.

În fond tot ce contează este iubirea. Cel mai frumos aspect al vieţii. Defapt iubirea este leacul si esenţa vieţii.

Încercare, trecere dar mai ales iubire.

Te ridici alt om. Iubirea te ridică şi te repune pe picioare. Şi are un chip atât de frumos.

Nu devii nici mai inteligent, nici mai frumos, dar devii altul. Şi se vede. Chiar şi fără o oglindă.

În astfel de momente simţi adevăratele mâini ale iubitei. Cele pe care le simţeai la început. Aşa cum le simţei la început. Tu ai iubit tot timpul dar nu ai mai conştientizat cât iubeşti şi mai ales cum e iubirea. Poate de aceea ai avut noroc şi ai trecut peste acel moment. Altfel… te duceai cu momentul…. în altă direcţie.

Nimic din ce a fost înainte nu mai are valoarea de acum. Unele lucruri abia după îşi recapătă adevarăta valoare. În ochii propriei tale conştiinţe.

Atât de pământeşti sunt lucrurile pe care le considerai importante înainte şi atât de apropiate sunt cele de care nu te mai bucurai. Omul este simplu. Omul trebuie doar să se bucure de iubire. De cea dăruită şi de cea primită. Atât. Restul sunt subterfugii pentru a putea declara că trăieşti. Fals. În afara iubirii nu trăieşti. În afara iubirii nu există nimic. Decât un gol imens pe care încercăm să costruim un univers. Dar noi nu suntem capabili de a construi un univers care nu are nevoie de o fundaţie pentru a se susţine.

Şi vine acel moment. Momentul în care treci prin faţa vieţii tale şi te cuprinde panica că nu te vei mai opri. Că vei fi luat de propriu eu şi dus ….undeva.

Avem atât de multe în noi care să ne facă să conştientizăm fără a mai fi nevoie să trecem prin astfel de încercări. Dar nu le vedem. Suntem prea mândri şi prea egoişti.

Când vine clipa nu te întreabă. Aşa este viaţa. Se spune că te pune la încercare. Eu aş spune că te salvează. Te salvează de tine cel care erai şi cel care aveai să devii.

Astăzi eşti… şi tot astăzi s-ar putea să nu mai fii!

Iubeşte-ţi iubirea aşa cum merită şi dăruieşte-te aşa cum şi ea ţi se dăruieşte.

Îţi multumesc.

Îţi mulţumesc ţie cumpănă că ai fost în viaţa mea şi mi-ai redeschis ochii către viaţă. Mi-ai redăruit viaţa.

Şi îţi mulţumesc ţie iubire că m-ai ţinut strâns lângă tine şi ai sfâşâiat tot universul ca să mă protejezi.

Îţi mulţumesc.

Miracolele sunt peste tot în jurul nostru în fiecare moment. Noi înşine suntem nişte miracole prin viaţa însăşi care ne-a fost dăruită.

Diamantul până să devină o minune este o bucată brută fără viaţă sau luciu. E nevoie de o mână magică care să înlăture învelişul ce nu spune nimic pentru a confirma ceea ce ochiul văzuse iniţial.

La fel şi cu noi oamenii. Suntem creţi pentru a fi ceea ce suntem, miracole, dar suntem înconjuraţi de un perete de sticlă. Acest înveliş creat în mod artificial are un dublu rol. Pe de o parte ne ascunde privirilor lumii lăsând frâul liber tentaţiei de a fi descoperiţi aşa cum am fost creaţi, iar pe de cealaltă parte ne împiedică să ajungem la ceilalţi altfel decât în forma noastră cea mai frumoasă sau mai pură. Hazard şi paradox însă, este faptul că putem coexista şi ne putem manifesta în ambele situaţii. Putem să ne comportăm asemeni măştii sau a imaginii iniţiale pe care o afişăm fără ca niciodată nimeni să nu descopere diamantul din noi, sau putem să ne arătăm puritatea şi strălucirea şi ceilalţi să vadă piatra preţioasă, miracolul din noi.

Totul poate fi privit şi este privit întotdeauna din ambele părţi: şi din exterior şi din interior. Doar peretele de sticlă arată ambelor sensuri fie strălucirea, fie opacitatea. Fie bunătatea, fie răutatea. Fie blândeţea, fie brutalitatea. Fie, fie.

Peretele de sticlă te lasă să decizi corect asupra sensului sintagmei: „o să vedem cum o să fie”.

Dar cu peretele de sticlă nu te naşti. Te naşti cu opţiunea de a te folosi de un astfel de perete dacă te laşi subjugat gândurilor sau frustrărilor. Peretele de sticlă este reflecţia sentimentelor care te formează şi te definesc.

Peretele de sticlă nu se sparge aşa de uşor. Poţi să te ciocneşti la infinit de alţi oameni sau alţi pereţi de sticlă şi să nu se spargă peretele tău. Poate avea duritatea diamantului, dar nu şi strălucirea sau valoarea lui. Pe de altă parte poţi să îl spargi atât de uşor dacă te îmbăţişezi şi te accepţi, aşa cum ai fost creat. Acceptă-ţi latura minunată şi îndepărtează tot ce şerpuieşte.

TU mai eşti înconjurat de peretele de sticlă sau străluceşti?

Toate afacerile sunt asemeni vieţii.

Oamenii se comportă predictibil din motive predictibile.

Greşeli – Transa Rea

-         Te focalizezi asupra ta şi nu asupra prospectului.

-         Te gândeşti că prospectul este la fel de interesat de ceea ce vinzi precum eşti tu însuţi.

-         Încerci să pari inteligent.

-         Încerci să îţi educi prospectul.

-         Nu ai un mesaj puternic orientat către client şi trebuie să îl prelucrezi, ajustezi de fiecare dată.

-         Încerci să fii profesionist.

-         Nu ţi-ai înfricoşat clientul.

-         Ai scos în evidenţă totul despre produs şi caracteristicile acestuia, când tot ceea ce voia clientul să afle era de fapt care sunt beneficiile pe care le obţine folosind produsul sau serviciul tău.

-         Comunici în jargou sau în alt limbaj decât cel al prospectului, ceea ce face dificil să fii înţeles de către acesta.

-         Mesajul tău este teribil de plictisitor.

-         Nu îi oferi prospectului tău un motiv să acţioneze acum.

-         Nu ştii ce vrei să facă prospectul şi nu eşti pregătit pentru prospect atunci când acesta acţionează.

-         Nu îi oferi prospectului relativ interesat un motiv şi o invitaţie de a rămâne în legătură cu tine – astfel încât să poţi face ceea ce trebuie pentru a-i vinde.

-         Nu îi oferi prospectului un motiv să cumpere mai mult acum.

-         Nu îi înţelegi şi nu te-ai adresat anxietăţilor prospectului, asigurându-l şi reasigurându-l că relaţia cu tine este cel mai potrivit lucru pe care poate să îl facă.

-         Nu îi spui prospectului ce i se poate întâmpla dacă nu acţionează.

-         Nu îi spui prospectului care sunt beneficiile specifice dacă foloseşte produsul sau serviciul tău.

-         Foloseşti prea multe adverbe şi adjective generale, non-specifice.

-         Nu ai persoane care au fost satisfăcute de serviciile sau produsele pe care le-ai oferit şi care în mod voluntar să confirme altora că şi ele s-au confruntat cu aceleaşi probleme dar tu ai reuşit să le rezolvi.

-         Eşti prea nesigur, prea temător, prea slab în marketingul pe care îl întreprinzi dorindu-ţi ca oamenii să facă legătura intre tine şi nevoile lor şi prea speriat de ce se va întâmpla dacă va trebui să spui prospectlui tău adevărul.

Dacă aş fi ştiut unde merg aş fi luat-o pe o scurtătură.

Te iubesc.

Te iubesc ca un nebun.

Imi plac ochii tăi, imi plac buzele tale.

Îmi place fiinţa ta.

Te iubesc.

Cu fiecare clipă trăiesc iubirea unui suflet nemuritor. Timpul devine inexistenţial strivit de trăirea unei inimi subjugate etern de aerul tău. De tine.

Eşti sufletul ce mă încălzeşte şi mă răcoreşte şoptindu-mi şoapte de iubire. Sunt cuprins de tine şi de inima ta.

Te iubesc.

Enorm.

Ca un nebun…

Paşii tăi străpung tăcerea inimii mele răspândind trăirea în camerele unui trup depus la picioarele tale.

Te iubesc.

Trăiesc şi sunt.

Sunt…

Te iubesc. În o mie de feluri toate unice şi toate ale mele. Eşti tot ce mi-a fost dat să vreau a avea.

Te iubesc aşa cum eşti şi aşa cum sunt.

Te iubesc.

Aşa…

Eşti inima mea.

Îmi imaginez de fiecare dată ceea ce simt. Trăiesc la intensitate maximă depăşind şoaptele universale o iubire fără sfârşit, creată de universul celor două suflete ce ne unesc.

Te iubesc aşa cum nu şi-a imaginat Iubirea însăşi că se poate iubi.

Te iubesc.

Te iubesc ca un nebun cuprins de tine.

Sunt plin de împlinire şi înecat în fericire. În fericirea aceea fără secrete în care valurile sufletului te îmbrăţişează în valsul vieţii.

Te iubesc.

Iubesc muzica pe care o naşti în mine. Iubesc viaţa pe care mi-ai adus-o.

Te iubesc.

Te iubesc.

Te iubesc.

Iubesc fiinţa din tine şi lumea pe care mi-a deschis-o.

Sufletul mi-a devenit nemuritor pentru a putea fi alături de tine în eternitatea iubirii.

Sunt…

Sunt pentru că te iubesc.

Mi-ai deschis calea către mine. M-ai împlinit şi m-ai făcut să respir.

Buzele mele nu pot însufleţi iubirea pe care lacrimile mele încearcă să o aşeze în palmele tale. Mi-e dor de obrajii tăi. Mi-e dor de tine.

Te iubesc.

Te iubesc.

Sufletul îmi strigă. Strigă: TE IUBESC!

TE IUBESC.

TE IUBESC.

Fără legile scrise sau nescrise ale universului. În felul meu şi în universul pe care l-ai creat din sufletele noastre. Te iubesc aşa cum nu m-am văzut niciodată iubind.

Te iubesc enorm.

Te iubesc ca un nebun.

Sufletul îmi tresare disperat după atingerile tale. Inima mea s-a rupt în petale pentru a se aşterne peste părul şi chipul tău. Sunt eternul îndragăstit mistic şi ireal. Dar sunt. Sunt şi te iubesc. Cu toată forţa şi flacăra vieţii mele.

Te iubesc.

Aud paşii tăi în camerele sufletului meu. Ai transformat inima mea în mistuirea sentimentelor, în contopirea trăirilor. Privesc dar văd. Te văd şi doar te văd. Atât. Tu eşti imaginea ochilor mei oriunde s-ar uita. Mă dor până la lacrimi, străpunşi de dorinţa de a te căuta şi a te privi etern pentru nemurire.

Mă faci să fiu. Un altul sau poate acelaşi, dar mă regăsesc.

Te iubesc.

Te iubesc.

Enorm.

Ca un nebun…

Te iubesc.

Trăiesc anii dar parcă rămânem nemişcaţi. Inima păşeste şi trupul o urmează prin iarba udă a firului tău de vânt ce mă adie.

Nebunie şi luciditate. Cui îi pasă? Cui i-a păsat?

Eu…

Eu te iubesc.

Doar atât şi … sunt fericit. Puterea şi şansa de a te iubi îmi sunt atât de suficiente pentru a trăi şi a simţi că trăiesc.

Te iubesc.

Te iubesc.

Te iubesc.

Doamne cât te iubesc.

Te iubesc

Je t’aime…

Que sera sera!

What will be, will be!

Ce va fi, va fi!

Ritmul vieţii. Ne aruncăm înainte în tumultul unei vieţi pe care sperăm să o cucerim şi să o facem unică şi de neuitat.

Suntem plini de speranţe şi de trăire cuprinşi de puritatea dorinţelor şi gândurilor dezlănţuite de iubire şi pasiune.

Viaţa este într-adevăr minunată indiferent de hainele pe care le îmbracă.

Que sera sera!

What ever will be will be!

Ce va fi va fi!

The future is not ours to see!

Pasiune si iubire!

Trăire!

Sentimente!

Suntem definiţi prin aceste lucruri!

Suntem oameni!

Dacă am ştii totul dinainte viaţa nu ar mai avea niciun farmec.

Uneori este mai bine să îmbrăţişezi necunoscutul chiar dacă rişti!

Poţi pierde dar şi minunile pe care le descoperi în interiorul tău şi mai ales omul pe care te descoperi a fi, merită orice scufundare în oceanul învolburat!

Ce va fi va fi, dar va fi al meu şi viaţa mea va fi mai bogată cu fiecare pas în necunoscut pe care îl voi face!

Que sera sera

şi dacă tot e să fie

măcar să fie pentru ca aşa am decis!

Merit să îmbrăţişez viitorul şi să fiu plin de încredere în ceea ce pot face!

Ce va fi va fi,

dar

Merit!

Criza cea nemiloasă accentuează starea de isterie. Oamenii visau la câştiguri fabuloase şi înainte dar acum parcă au devenit şi mai aprigi.

A câştiga la loto a devenit dorinţa principală a foarte multor semeni de-ai noştri. De fapt cred că orice om şi-ar dori să câştige, dar doar unii şi joacă. Mai sunt deci, şi cei care îşi doresc premiul cel mare al loteriei, dar fără să îşi cumpere un bilet. Loto. Cuvântul magic.

Mulţi îşi trăiesc viaţa ca şi cum ar juca la loto.

În toată acestă isterie se răstoarnă valori şi principii. Dacă înainte erau priviţi uşor ciudat cei care jucau la loto, astăzi aşa numiţii jucători profesionişti de loto sunt priviţi ca eroi ai lumii moderne. Să îţi joci viaţa ar spune unii în timp ce alţi susţin că de fapt îţi joci şansa. Şansa de a câştiga la loto. Astazi omul are viata pe care si-o formează la loto.

Forţa suprema a destinului a devenit o loterie. Sau aşa a fost întotdeauna şi doar acum realizăm acest lucru. 

Viaţa e o loterie. Refuzăm să ne luăm destinul în mâini şi atunci altcineva va învârti hazardul.

Loteria ne schimbă. Ne face să fim tot ceea ce nu merităm. Devenim răi, hapsâni, mârşavi, egoişti, bolnavi, ochii ni se măresc şi ne lucesc, devenim toţi un fel de Golum. „My precious”. Golum surprinde cel mai bine starea de nebunie care ne acaparează datorită magiei loteriei. Mulţi au aujuns să credă că schimbarea de care au nevoie poartă numele de Loto 6 din 49, sau cine ştie cum altcumva.

Schimbarea atunci când devine necesară trebuie să poarte pentru fiecare în parte propriul său nume. Schimbarea mea nu poate purta numele tău, decât dacă consimt să îmi construieşti destinul.

Ne naştem inocenţi dar devenim Golum. Loteria îşi spune cuvântul.

Alergam in monotonia vietii de la un capat la celalalt al drumului fără a mai acorda timpului meritele sale. Nu mai avem energie pentru a ne relaxa.

În vuietul disperat al tropăitului de paşi căutăm să sintetizăm totul şi dacă se poate să ne oprim doar pentru a degusta lucrurile uşoare. Este motivul pentru care preferăm ştirile şi telenovelele dublate în orice limbă de inegalabila bârfă.

Viaţa noastră nu are valoare prin prisma lucrurilor care sparg bariera timpului şi care ne înconjoară cu prisosinţă, ci doar datorită unei morbide ştiri. Cu cât mai mocirloasă este ştirea cu atât mai mare deliciul.

Peste tot crime, violuri, incesturi, sex, beţii, accidente, viteză fie sau nu coordonată de alcool, necaz, durere, furturi, înşelăciuni, fraude, prostituţie, politică, deprecierea leului, etc. Astea sunt ştirile şi aceasta este viaţa noastră. Până şi alcoolul este amar!

Casă, serviciu, casă şi peste toate cireaşa: STIREA!

Iar dorinţa supremă de evoluţie este doar să devenim subiect de ştire, să ne pierdem în ştire, să devenim ştirea în sine.

Vorbele celor care pretind că ar contrazice o astfel de tendinţă sunt îngropate de propriile lor fapte.

Dacă tot este să ne trăim viaţa după legile doamnei „Ştire” măcar să fie cea mai bună. Suprema.

Care crezi că ar fi Ştirea Absoluta?

Poţi face un top al ştirilor inegalabile?

Forţa unei vieţi stă în dorinţa cu care vrei să o trăieşti.

Forţa inimii tale stă în puterea tandră a sufletului înrădăcinat în dorinţă.

Forţa ta străpunge norii celor care vor să te tragă în jos.

Viaţa este un dans. Un dans al inimii şi al trăirilor. Un dans al emoţiilor necuprinse. Un dans al sufletului încărcat de iubire.

Un dans al frumuseţii.

Dansul tău.

Eşti rezultatul dansului vieţii tale.

Eşti imaginea muzicalităţii ce o porţi în suflet.

Eşti unduirea sentimentelor descătuşate.

Descătuşează-te şi vei străluci.

Eliberează-te şi vei cucerii lumea.

Fă-ţi cunoscut sufletul, inima şi energia.

Fii tu cel ce simţi că eşti în interiorul tău.

Scutură-ţi umerii şi aruncă-ţi privirea în orizontul nemărginit al dorinţelor tale.

Urlă.

Urlă

Urlă cât poţi!

Caută-ţi descătuşarea!

Caută-ţi trăirea!

FII!

FIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIII!

Când pasiunea se întâlneşte cu dorinţa, când viaţa întreagă este dedicată frumosului şi împlinirii, când sufletul se naşte pentru a se exprima, când tot ce suntem ca fiinţe se transpune în muzică, atunci putem spune că am învăţat ce înseamnă să trăim!

Dacă trupul nostru pictează dansul sufletului, miracolul se poate produce.

Lăsaţi muzica din voi să răsune!

Lasaţi-vă sufletul să cânte!

Bucuraţi-vă că trăiţi!

Lasaţi sufletul să vă fie bucurie vieţii!

Soarele răsare întotdeauna în interiorul nostru. Ce vedem, afară, e doar vremea! O iluzie. O iluzie a deşertăciunilor puse în practică de secolele celor care şi-au oprit soarele să mai răsară.

Doar mult prea blamatul trup se plimbă prin vreme şi îi îndură capriciile. Sufletul este scăldat la alegere, de razele soarelui sau inundat de ploaia renunţării. Cum ne vedem la exterior nu se datorează vremii pe care ne pliem, ci trăirii interioare pe care o adoptăm.

Soarele e zâmbet şi e lacrimă, e tandreţe şi e fermitate, e căldură şi e răcoare, e suflu, e puls, e seninătate, e dorinţă, e pasiune, e dragoste şi e suflet, e viaţă!

Soarele fiecăruia răsare independent de vremea colectivă, atunci când cel în cauză îşi doreşte. Afară poate fi frig şi înnorat dar înăuntru poate străluci soarele.

Suntem un univers cu miliarde de sori.

Omul frumos este cel care străluceşte în ceaţa celor care îl înconjoară. Când soarele străluceşte prin pori la exterior atunci omul care îl poartă în suflet este o fiinţă frumoasă şi pentru ochii celor care nu ştiu a cerceta universul real, regatul sufletului. Sau a celor care nu vor a cerceta.

Când vom învăţa să nu ne mai despărţim de soarele sufletului care ne-a creat, atunci vom învăţa ce înseamnă a trăi. Restul înseamnă doar a-ţi arunca zilele cele numărate la coşul de gunoi al deşertăciunilor.

Vrei să trăieşti?

Trăieşti?

O familie presupune în cele mai multe cazuri ideea de căsnicie. Implicit, fie că există sau nu dragoste sau prietenie sau orice altceva între cei doi piloni principali EL şi EA, există o relaţie sexuală. Este ceva firesc şi normal între doi oameni care cel puţin o vreme merg alături pe acelaşi drum.

Interesant mi se pare faptul că oamenii se pronunţă diferit atunci când sunt întrebaţi ce contează cel mai mult în cadrul relaţiei lor: sexul sau iubirea? Sunt dicrepanţe chiar şi între cei doi parteneri în răspunsurile pe care le dau. Dar şi acest aspect este unul normal, având în vedere că oamenii deşi trăiesc împreună, sunt diferiţi. Sunt persoane care afirmă ca sexul şi iubirea sunt unul şi acelaşi lucru.

Căsniciile sunt ceva unic şi diferit. Nu există o reţetă oricât am încerca să o găsim. Ce merge într-o parte nu merge în cealaltă. Şi totuşi sunt căsnicii care rezistă de dragul de a rezista până la final, sau din obişnuinţă sau din dragoste. Alte căsnicii durează atât de puţin că nu se usucă nici cerneala.

Pe ce ar trebui să se bazeze, să aibă ca fundaţie, o căsnicie? Şi în ce procente? Pe sex, pe dragoste, pe respect, pe prietenie, pe înţelegere, pe diplomaţie, pe bun simţ, pe compasiune, pe empatie. Pe ce anume?

TU ce crezi că este important într-o căsnicie?

Pe ce ar trebui să se bazeze aceasta?

Este noţiunea de căsnicie ceva uzat şi depăşit?