Minunea de a fi copil!

Sufletul copilului straluceste dincolo de imaginabil!

Suntem fiinţele iluziilor şi iluzorici prin comportament.

Ciudat sau poate paradoxal dar evoluţia noastră, chiar şi la nivel individual, este intersectată în foarte multe cazuri de fenomenul iluziei. Unii nu reuşesc încă să separe sau să deosebească iluzia de vis, dar cei mai mulţi asociază iluzia de amăgire. Cât de corectă este această asociere, fiecare poate decide pentru el însuşi în cadrul procesului de introspecţie.

Iluzia este, în mod normal, total diferită de deziluzie, şi totuşi… mulţi confundă cel puţin la nivelul stărilor emoţionale aceste două noţiuni. Manifestarea trăirilor asociate la nivel emoţional, conştient, unei manifestări a subconştientului, crează confuzia suficientă debusolării.

Paradoxal, dar ne hrănim cu iluzii pentru a putea evolua într-o direcţie sau alta, deşi în mod normal iluzia ar trebui să ne tragă înapoi sau în jos. Visul ar trebui să fie acel motor de propulsare şi de separare de iluzoriu.

Când suntem în postura corectă?

O altă iluzie susţine faptul că toată imaginaţia nostră şi reacţia la acest stimulent nu au legătură cu o activitate şi o decizie conştientă. Şi atunci se naşte întrebarea: omul reacţionează la o imagine sau la o iluzie? Abracadabrant mi se pare faptul că iluzia este tot o imagine, dar din considerente etice şi morale, fiinţa umana se luptă pentru a demonstra contrariul şi a îşi justifica reacţiile prin aceasta.

Cine vrea să spună clar: sunt cel ce sunt pentru că am considerat iluzia ca parte a gândirilor analitice şi creatoare pe care mi le-am dezvoltat în mod conştient?

Nimeni.

Deşi activitatea analitică este tot o fiică a unei iluzii.

Oare tot ce suntem şi ne înconjoară, oare universul în sine, nu este tot o iluzie?

Negarea aceste afirmaţii este o iluzie?

Suntem noi oamenii iluzii?

Miturile Coaching-ului

Să vorbim deschis: a face coaching de calitate nu înseamnă să fii „un om de treabă”. Înseamnă să aduci în interacţiunile tale cu colegii aceeaşi organizare şi creativitate pe care le foloseşti în rezolvarea problemelor de serviciu.

Dar înainte de a vorbi despre aptitudinile necesare pentru a fi un bun antrenor, haideţi să vorbim întâi de unele mituri şi realităţi ale coaching-ului.

Mit: Când ajutăm o persoană să se dezvolte prin coaching, o facem în primul rând pentru binele ei.

Realitate: Există multe motive tangibile, egoiste şi acceptabile pentru care o persoană are nevoie să devină un antrenor cât mai bun.

În realitate, antrenorii buni consideră că beneficiile personale sunt atât de mari, încât rareori renunţă la acest obicei. Iată o listă de avantaje posibile – enumerate în ordinea importanţei lor pentru interesul personal:

• Mai mult timp pentru sine. Puteţi fie să plecaţi acasă mai devreme, fie să vă investiţi timpul în obţinerea unor performanţe mai înalte. Deşi, teoretic, este imposibil de demonstrat, cei mai mulţi antrenori buni cred că, investind zilnic numai zece minute în coaching-ul unui partener de echipă, vor economisi, de obicei, cel puţin 20 de minute pe zi.
• Aptitudini mai bune de relaţionare cu clienţii. Făcând coaching cu colegii, vă puteţi dezvolta aptitudinile interpersonale, necesare în stabilirea unor relaţii eficiente cu clienţii şi cu cumpărătorii.
• O organizare mai bună. Dacă intenţionaţi să faceţi o carieră de lungă durată în companie, investiţia în dezvoltarea personală a colegilor este, evident un efort inteligent.
• Este mai distractiv. Când lucraţi în echipe în care se pune accentul pe coaching atmosfera este mai bună.
• Adeziune mai ridicată. Dacă îi ajutaţi pe ceilalţi, aceştia tind să vă ajute, la rândul lor. Şi dacă aspiraţi să deveniţi lider, merită să ţineţi minte că fiecare lider are nevoie de sprijinul celor din jur.

Mit: Concentraţi-vă asupra persoanei pe care o îndrumaţi.

Realitate: Cunoaşte-te pe tine însuţi.

Un antrenor se concentrează exclusiv asupra persoanei pe care o antrenează. În realitate, un formator bun are un grad înalt de autocunoaştere. Toată lumea are aptitudinile fundamentale pentru coaching; din nefericire, cei mai mulţi dintre noi au câteva blocaje psihologice când trebuie să aplice eficient şi constant aceste aptitudini. Marii antrenori ştiu cum să depăşească blocajele.

Mit: Coaching egal feedback.

Realitate: Există multe alte deprinderi şi instrumente în coaching.

Deşi majoritatea oamenilor consideră că a face coaching însemnă pur şi simplu a-i oferi feedback şi sugestii celuilalt, adevărul este că feedback-ul bazat pe observaţie şi intuiţie este numai unul dintre instrumentele din trusa antrenorului. De exemplu, un antrenor bun stăpâneşte, de obicei, perfect arta formulării întrebărilor potrivite. Persoanele care beneficiază de coaching pot afla deseori mult mai multe lucruri dacă sunt întrebate: „Cât de bine crezi că te-ai descurcat? Ce ai face altfel data viitoare?” decât dacă li se spune: „Iată ce ai greşit şi iată ce trebuie să faci data viitoare.” Există şi alte instrumente precum şi tehnicile motivaţionale.

Mit: Coaching-ul necesită foarte mult timp.

Realitate: Cel mai bun antrenament este cel oferit în doze mici.

Mulţi oameni cred că atunci când ajuţi pe cineva să se formeze prin coaching trebuie să îi acorzi mult timp. Dar, cu puţin exerciţiu, nu veţi avea nevoie să vă îmbrăcaţi într-un costum de jogging de fiecare dată când veţi dori să ajutaţi pe cineva în acest sens. Investiţiile mici de timp – chiar şi numai cinci minute – pot suce la creşteri sensibile ale performanţelor.

Mit: Coaching-ul urmăreşte numai sarcinile de serviciu

Realitate: Un coaching eficient se aplică şi în alte domenii ale vieţii.

Persoanele care îşi dezvoltă aptitudinile de coaching la locul de muncă descoperă, de obicei, că au devenit capabile să îşi ajute mai bine prietenii, partenerii şi copiii. Din acest punct de vedere, coaching-ul este în mod clar o aptitudine de relaţionare în viaţă, în general.

                                                        Sarah Jennings

Să nu pretindem ca lucrurile să se schimbe dacă tot timpul facem acelaşi lucru.

Criza este cea mai binecuvântată situaţie care poate apărea pentru ţări şi persoane, pentru că ea atrage după sine progrese.

Creativitatea se naşte din necesitate precum şi ziua se naşte din noapte.

În perioada crizei se nasc invenţiile, descoperirile şi marile strategii. Cine depăşeşte criza se depăşeşte pe sine însuşi fără a rămâne depăşit.

Cine atribuie crizei eşecul, îşi ameninţă propriul talent şi respectă mai mult problemele decât soluţiile.

Adevărata criză este criza incompetenţei.

Problema persoanelor şi ţărilor este lenea şi indiferenţa pentru a găsi soluţii şi ieşiri din astfel de situaţii.

Fără criză nu există duel, fără duel viaţa este o rutină, o agonie lentă. Fără criză nu există valoare. În perioada crizei înfloreşte ce-i mai bun în fiecare, pentru că fără criză orice vânt este o mângâiere.

Dacă vorbim de criză o promovăm iar tăcerea este o exaltare a conformismului.

În loc de toate acestea, mai bine să muncim. Să terminăm odată cu singura criză ameninţătoare: tragedia de a nu dori să luptăm pentru a o depăşi.

Albert Einstein

Nu am suferit niciodată de pe urma lucrurilor pe care nu le-am spus. (Calvin Coolidge)

Încetaţi să mai folosiţi verbul „a înceta”

Mintea umană percepe totul ad litteram, neputând să se concentreze asupra sensului contrar al unei idei.

Răspundeţi la o întebare cu o altă întrebare.

Cel mai bun leac pentru mânie este amânarea. (Seneca)

În spatele fiecărui conflict se ascunde o doză bună de ignoranţă. (Louis D. Brandeis)

Căutaţi sursa, nu reacţionaţi doar la suprafaţă.

Ignoranţa este un ghinion voluntar.

Încercaţi să sondaţi mintea omenească.

Tactul este, la urma urmei, un proces de sondare a minţii omeneşti. (Sarah Jewett)

Sam Horn

CE VOR BĂRBAŢII?

Dificil de răspuns la această întrebare. E chiar mai greu, deşi poate părea surprinzător, să conturezi ceea ce îşi doresc bărbaţii comparativ cu ceea ce îşi doresc femeile. Este motivul pentru care am decis să las pentru altă dată analiză dorinţelor spuse sau nespuse a femeilor.

Ne ocupăm numai de bărbaţi.

Din capul locului fac o precizare şi anume că nu vom vorbi despre excepţii.

Din punct de vedere profesional barbaţii se împart în familişti şi carierişti.

Din punct de vedere al manierelor barbaţii se împart în galanţi şi bădărani.

Unii bărbaţi îşi doresc mereu să fie în centru atenţiei alţii preferă să stea în umbră.

Din punct de vedere al relaţiilor cu sexul opus bărbaţii se împart în dominatori, parteneri sau dominaţi.

Unii bărbaţi sunt interiorizaţi sau plâng, alţii dau cu pumnul în perete.

Toate acestea sunt tipologii facil de observat sau generalităţi. Dar ce îşi doresc cu adevărat bărbaţii?

În relaţie cu planul profesional îşi doresc să fie apreciaţi şi recompensaţi în funcţe de merite dar şi un pic în plus.

În ceea ce priveşte materialul îşi doresc tot ce este mai nou şi la modă, doar pentru a fi văzuţi că posedă acel lucru şi nu neapărat pentru că le foloseşte sau chiar şi-au dorit acel lucru pentru ei. Dacă îşi doresc o anumită maşină dar alta este la modă şi au posibilitatea de a decide, cei mai mulţi vor alege moda. Este la limita snobismului, dar barbatul aşa navighează: la limita. De ce? Pentru că îşi doreşte să fie apreciat, să i se spună că este cel mai bun. Atât de mare este dorinţa bărbatului pentru apreciere, în absolut orice domeniu sau latură sentimentală, încât este dispus şi chiar acceptă linguşeala. Acceptă şi să ştie că persoana care le face acea apreciere minte într-o oarecare măsură, dar să o facă din drăgălăşenie.

În ceea ce priveşte eterna relaţie cu jumătatea sa lucrurile se complică. Bărbaţii sunt dependenţi.

În acest plan îşi doresc cel mai intens să fie:

Ø      Lăudaţi,

Ø      Apreciaţi,

Ø      Respectaţi,

Ø      Gâdilaţi în orgoliu,

Ø      Ridicaţi în slavi,

Ø      Consideraţi unici şi cei mai buni.

Bărbaţii vor să ştie că ei deţin controlul sau telecomanda de la tot inclusiv a femeii, dacă aşa ceva ar exista. Ei vor să aibă drept de autor asupra lucrurilor şi familiei.

Bărbaţii îşi doresc să nu fie contrazişi şi nici să nu li se facă observaţii. Formularea „Ţi-am zis eu….” nu va face decât să îi întărâte. Bărbaţii sunt încăpăţânaţi dar le place să li se sublinieze această trăsătură ca fiind ceva pozitiv şi natural şi nicidecum că ar fi rude cu măgarul.

Bărbaţii îşi doresc ca femeia să răspundă prezent în orice moment şi la orice pretenţie. Dealtfel ei sunt singurii care au dreptul de a emite pretenţii.

Bărbaţii vor ca jumătatea lor să fie cea mai bună actriţă. Să joace rolul de mama, soţie, amantă,……, dar să fie sinceră. Să nu joace un rol.

Bărbaţii urăsc mima, deşi le place tăcerea. Nu vor ca femeia lor să mimeze nimic, mai ales in dormitor, ci din contră să le aducă omagii chiar dacă se simte puţină nesinceritate. În acest caz este permisă.

Bărbaţii vor ca jumătatea lor să creadă că sunt dependenţi de meciuri, de televizor, de prieteni, de amicii de pahar, pentru a avea momentele lor de intimitate. Sunt copii la propriu. Vai de cel sau cea care le ia jucaria fără să fi cerut voie mai întăi. Ce fac bărbaţii în intimitate. Se răsfaţă. Încearcă să îşi acorde aprecierile pe care nu le-au primit de la femeie.

Bărbaţii nu au forţa necesară să facă lucrurile care nu le plac, (să schimbe scutece) şi au nevoie să fie împinşi permanent de la spate dar sub imperiul formulării: „nu vreau să te forţez cu nimic, aş fi vrut să pot să o fac eu sau să apelez la cineva specializat, dar numai tu poţi. Cum pui tu mâna se vede. Numai tu ştii exact ce trebuie facut şi cum trebuie făcut”

Tehnică de docilizare a bărbatului dacă e executată de femeie: „îţi dau ce vrei dacă faci…..”

Zăhărelul.

Bărbaţii îşi doresc să creeze. De regulă reuşesc acest lucru numai în intimitate, deci lăsati-le intimitatea dar spuneţi-le că faceţi acest lucru pentru ei, pentru că îi înţelegeţi, pentru că îi iubiţi, mai ales pentru că merită, dar poate pot să facă şi cutare şi cutare lucru pentru dumneavoastră.

Luaţi bărbaţii aşa cum luaţi un copil mic. Nu-i spuneti-ţi direct în faţă: „Puţi. Spală-te”. Nu va aprecia această sinceritate. Dar puteţi să îi spuneţi: „aş vrea să te văd în baie dezbracat. Să vad cum curge apa pe trupul tău, dar aş vrea şi să stam împreună la televizor. Du-te tu şi relaxează-te sub duş cât eu pregătesc masa, să putem sta împreună după aceea”. Minuni veţi face. Se cheamă doar că sunteţi vulpiţe. La ce v-ar folosi să vă luaţi de burta lui?

Emanciparea. O da. Sunt din ce în ce mai mulţi bărbaţi care pun accentul pe a se îngriji. Unghii, par, trup. Saloane de înfrumuseţare. A devenit normal să vedem din ce în ce mai mulţi bărbaţi frecventând astfel de stabilimente.

Dar în esentă, oricum ar arăta barbatul şi oriunde ar lucra sau ce poziţie ar ocupa în societate, el îşi doreşte să fie ocrotit dar să i se creeze permanent impresia că el este cel care ocroteşte.

Chiar dacă nu înţelege termenul bărbatul îşi doreşte să fie considerat bărbat. Aşa că e mai uşor pentru femeie să îi explice că dacă face cutare şi cutare lucru este bărbat. Aia înseamnă să fii barbăt.

Bărbaţii îşi doresc să fie răsfăţaţi şi să fie ţinuţi în braţe. Să fie muşcaţi tandru din când în când de câte o urechiuşă.

Bărbaţii îşi doresc să se lase conduşi, dar să păstreze aparenţele.

Bărbaţii îşi doresc să fie iubiţi.

Unde e să fie….

Bărbaţii sunt bărbaţi şi în zi de post. Asta e. Genetic sunt anumite simptome dar mai ales sindromuri care agita stomacul masculin trimiţând şocuri electrice către ceea ce ar trebui să se numească creier.

Care e obsesia masculină? Să dezbrace femeia şi să facă sex cu ea. Poate nu neapărat în această ordine. Şi poate nu neapărat cu aceeaşi femeie. Doar dacă se poate. Altfel bărbaţii se mulţumesc cu tot ce li se pune în farfurie. Sau le pică în tavă, că poală sună deja prea obscen. Dar oare de ce insistă organul masculin atât de mult să vadă o femeie dezbrăcată, goală? Ce rol are goliciunea feminină? Este oare mai frumoasă sau mai inteligentă o femeie dezbrăcată sau care îşi poată goliciunea în mod lasciv? De fapt pentru bărbat nici nu contează frumuseţea sau inteligenţa sexului opus atâta timp cât i se oferă aşa cum îşi doreşte. Ce nu realizează bărbaţii este faptul că în multe cazuri goliciunea feminină îi umileşte într-atât de mult încât mult lăudata lor potenţă devine un basm la gura sobei. La propriu. Deci care este motivul principal pentru această obsesie? Să fie bărbatul un masochist prin fire, că misogin ştim că este? Are vreo legătură dragostea sau sentimentul de îndrăgostire cu această obsesie? Deja cred că exagerăm dacă ne gândim că văzând o femeie dezbracată bărbatul în cauză se îndrăgosteşte brusc sau mai aprig. O fi aprig şi nerăbdător în a vedea rezultatul final al dezgolirii că în rest… Unde pui că de cele mai multe ori bărbatul nici nu mai aşteaptă până femeia se dezbracă şi o ia cu imaginaţia înainte, atât de mult încât uneori vede sau se aşteaptă să vadă două femei, nu una performând actul lasciv al pierzaniei. Corect spus pierzanie, că tere se mai pierde bărbatul în special atunci când trebuie să fie bărbat. Dar de,…, au şi bărbaţii rolul lor. Sunt un subiect etern de discuţie.

Şi totuşi de ce a devenit această obsesie masculină ocupanta locului întâi în preocupările şi gândurile bărbatului? Doar pentru că a fi obsedat de maşini, de exemplu, ar putea fi considerat misogin?

TU ce crezi despre acestă obsesie? Care ar fi o posibilă explicaţie în opinia ta?