Minunea de a fi copil!

Sufletul copilului straluceste dincolo de imaginabil!

Suntem fiinţele iluziilor şi iluzorici prin comportament.

Ciudat sau poate paradoxal dar evoluţia noastră, chiar şi la nivel individual, este intersectată în foarte multe cazuri de fenomenul iluziei. Unii nu reuşesc încă să separe sau să deosebească iluzia de vis, dar cei mai mulţi asociază iluzia de amăgire. Cât de corectă este această asociere, fiecare poate decide pentru el însuşi în cadrul procesului de introspecţie.

Iluzia este, în mod normal, total diferită de deziluzie, şi totuşi… mulţi confundă cel puţin la nivelul stărilor emoţionale aceste două noţiuni. Manifestarea trăirilor asociate la nivel emoţional, conştient, unei manifestări a subconştientului, crează confuzia suficientă debusolării.

Paradoxal, dar ne hrănim cu iluzii pentru a putea evolua într-o direcţie sau alta, deşi în mod normal iluzia ar trebui să ne tragă înapoi sau în jos. Visul ar trebui să fie acel motor de propulsare şi de separare de iluzoriu.

Când suntem în postura corectă?

O altă iluzie susţine faptul că toată imaginaţia nostră şi reacţia la acest stimulent nu au legătură cu o activitate şi o decizie conştientă. Şi atunci se naşte întrebarea: omul reacţionează la o imagine sau la o iluzie? Abracadabrant mi se pare faptul că iluzia este tot o imagine, dar din considerente etice şi morale, fiinţa umana se luptă pentru a demonstra contrariul şi a îşi justifica reacţiile prin aceasta.

Cine vrea să spună clar: sunt cel ce sunt pentru că am considerat iluzia ca parte a gândirilor analitice şi creatoare pe care mi le-am dezvoltat în mod conştient?

Nimeni.

Deşi activitatea analitică este tot o fiică a unei iluzii.

Oare tot ce suntem şi ne înconjoară, oare universul în sine, nu este tot o iluzie?

Negarea aceste afirmaţii este o iluzie?

Suntem noi oamenii iluzii?

Miturile Coaching-ului

Să vorbim deschis: a face coaching de calitate nu înseamnă să fii „un om de treabă”. Înseamnă să aduci în interacţiunile tale cu colegii aceeaşi organizare şi creativitate pe care le foloseşti în rezolvarea problemelor de serviciu.

Dar înainte de a vorbi despre aptitudinile necesare pentru a fi un bun antrenor, haideţi să vorbim întâi de unele mituri şi realităţi ale coaching-ului.

Mit: Când ajutăm o persoană să se dezvolte prin coaching, o facem în primul rând pentru binele ei.

Realitate: Există multe motive tangibile, egoiste şi acceptabile pentru care o persoană are nevoie să devină un antrenor cât mai bun.

În realitate, antrenorii buni consideră că beneficiile personale sunt atât de mari, încât rareori renunţă la acest obicei. Iată o listă de avantaje posibile – enumerate în ordinea importanţei lor pentru interesul personal:

• Mai mult timp pentru sine. Puteţi fie să plecaţi acasă mai devreme, fie să vă investiţi timpul în obţinerea unor performanţe mai înalte. Deşi, teoretic, este imposibil de demonstrat, cei mai mulţi antrenori buni cred că, investind zilnic numai zece minute în coaching-ul unui partener de echipă, vor economisi, de obicei, cel puţin 20 de minute pe zi.
• Aptitudini mai bune de relaţionare cu clienţii. Făcând coaching cu colegii, vă puteţi dezvolta aptitudinile interpersonale, necesare în stabilirea unor relaţii eficiente cu clienţii şi cu cumpărătorii.
• O organizare mai bună. Dacă intenţionaţi să faceţi o carieră de lungă durată în companie, investiţia în dezvoltarea personală a colegilor este, evident un efort inteligent.
• Este mai distractiv. Când lucraţi în echipe în care se pune accentul pe coaching atmosfera este mai bună.
• Adeziune mai ridicată. Dacă îi ajutaţi pe ceilalţi, aceştia tind să vă ajute, la rândul lor. Şi dacă aspiraţi să deveniţi lider, merită să ţineţi minte că fiecare lider are nevoie de sprijinul celor din jur.

Mit: Concentraţi-vă asupra persoanei pe care o îndrumaţi.

Realitate: Cunoaşte-te pe tine însuţi.

Un antrenor se concentrează exclusiv asupra persoanei pe care o antrenează. În realitate, un formator bun are un grad înalt de autocunoaştere. Toată lumea are aptitudinile fundamentale pentru coaching; din nefericire, cei mai mulţi dintre noi au câteva blocaje psihologice când trebuie să aplice eficient şi constant aceste aptitudini. Marii antrenori ştiu cum să depăşească blocajele.

Mit: Coaching egal feedback.

Realitate: Există multe alte deprinderi şi instrumente în coaching.

Deşi majoritatea oamenilor consideră că a face coaching însemnă pur şi simplu a-i oferi feedback şi sugestii celuilalt, adevărul este că feedback-ul bazat pe observaţie şi intuiţie este numai unul dintre instrumentele din trusa antrenorului. De exemplu, un antrenor bun stăpâneşte, de obicei, perfect arta formulării întrebărilor potrivite. Persoanele care beneficiază de coaching pot afla deseori mult mai multe lucruri dacă sunt întrebate: „Cât de bine crezi că te-ai descurcat? Ce ai face altfel data viitoare?” decât dacă li se spune: „Iată ce ai greşit şi iată ce trebuie să faci data viitoare.” Există şi alte instrumente precum şi tehnicile motivaţionale.

Mit: Coaching-ul necesită foarte mult timp.

Realitate: Cel mai bun antrenament este cel oferit în doze mici.

Mulţi oameni cred că atunci când ajuţi pe cineva să se formeze prin coaching trebuie să îi acorzi mult timp. Dar, cu puţin exerciţiu, nu veţi avea nevoie să vă îmbrăcaţi într-un costum de jogging de fiecare dată când veţi dori să ajutaţi pe cineva în acest sens. Investiţiile mici de timp – chiar şi numai cinci minute – pot suce la creşteri sensibile ale performanţelor.

Mit: Coaching-ul urmăreşte numai sarcinile de serviciu

Realitate: Un coaching eficient se aplică şi în alte domenii ale vieţii.

Persoanele care îşi dezvoltă aptitudinile de coaching la locul de muncă descoperă, de obicei, că au devenit capabile să îşi ajute mai bine prietenii, partenerii şi copiii. Din acest punct de vedere, coaching-ul este în mod clar o aptitudine de relaţionare în viaţă, în general.

                                                        Sarah Jennings

Să nu pretindem ca lucrurile să se schimbe dacă tot timpul facem acelaşi lucru.

Criza este cea mai binecuvântată situaţie care poate apărea pentru ţări şi persoane, pentru că ea atrage după sine progrese.

Creativitatea se naşte din necesitate precum şi ziua se naşte din noapte.

În perioada crizei se nasc invenţiile, descoperirile şi marile strategii. Cine depăşeşte criza se depăşeşte pe sine însuşi fără a rămâne depăşit.

Cine atribuie crizei eşecul, îşi ameninţă propriul talent şi respectă mai mult problemele decât soluţiile.

Adevărata criză este criza incompetenţei.

Problema persoanelor şi ţărilor este lenea şi indiferenţa pentru a găsi soluţii şi ieşiri din astfel de situaţii.

Fără criză nu există duel, fără duel viaţa este o rutină, o agonie lentă. Fără criză nu există valoare. În perioada crizei înfloreşte ce-i mai bun în fiecare, pentru că fără criză orice vânt este o mângâiere.

Dacă vorbim de criză o promovăm iar tăcerea este o exaltare a conformismului.

În loc de toate acestea, mai bine să muncim. Să terminăm odată cu singura criză ameninţătoare: tragedia de a nu dori să luptăm pentru a o depăşi.

Albert Einstein

Nu am suferit niciodată de pe urma lucrurilor pe care nu le-am spus. (Calvin Coolidge)

Încetaţi să mai folosiţi verbul „a înceta”

Mintea umană percepe totul ad litteram, neputând să se concentreze asupra sensului contrar al unei idei.

Răspundeţi la o întebare cu o altă întrebare.

Cel mai bun leac pentru mânie este amânarea. (Seneca)

În spatele fiecărui conflict se ascunde o doză bună de ignoranţă. (Louis D. Brandeis)

Căutaţi sursa, nu reacţionaţi doar la suprafaţă.

Ignoranţa este un ghinion voluntar.

Încercaţi să sondaţi mintea omenească.

Tactul este, la urma urmei, un proces de sondare a minţii omeneşti. (Sarah Jewett)

Sam Horn

CE VOR BĂRBAŢII?

Dificil de răspuns la această întrebare. E chiar mai greu, deşi poate părea surprinzător, să conturezi ceea ce îşi doresc bărbaţii comparativ cu ceea ce îşi doresc femeile. Este motivul pentru care am decis să las pentru altă dată analiză dorinţelor spuse sau nespuse a femeilor.

Ne ocupăm numai de bărbaţi.

Din capul locului fac o precizare şi anume că nu vom vorbi despre excepţii.

Din punct de vedere profesional barbaţii se împart în familişti şi carierişti.

Din punct de vedere al manierelor barbaţii se împart în galanţi şi bădărani.

Unii bărbaţi îşi doresc mereu să fie în centru atenţiei alţii preferă să stea în umbră.

Din punct de vedere al relaţiilor cu sexul opus bărbaţii se împart în dominatori, parteneri sau dominaţi.

Unii bărbaţi sunt interiorizaţi sau plâng, alţii dau cu pumnul în perete.

Toate acestea sunt tipologii facil de observat sau generalităţi. Dar ce îşi doresc cu adevărat bărbaţii?

În relaţie cu planul profesional îşi doresc să fie apreciaţi şi recompensaţi în funcţe de merite dar şi un pic în plus.

În ceea ce priveşte materialul îşi doresc tot ce este mai nou şi la modă, doar pentru a fi văzuţi că posedă acel lucru şi nu neapărat pentru că le foloseşte sau chiar şi-au dorit acel lucru pentru ei. Dacă îşi doresc o anumită maşină dar alta este la modă şi au posibilitatea de a decide, cei mai mulţi vor alege moda. Este la limita snobismului, dar barbatul aşa navighează: la limita. De ce? Pentru că îşi doreşte să fie apreciat, să i se spună că este cel mai bun. Atât de mare este dorinţa bărbatului pentru apreciere, în absolut orice domeniu sau latură sentimentală, încât este dispus şi chiar acceptă linguşeala. Acceptă şi să ştie că persoana care le face acea apreciere minte într-o oarecare măsură, dar să o facă din drăgălăşenie.

În ceea ce priveşte eterna relaţie cu jumătatea sa lucrurile se complică. Bărbaţii sunt dependenţi.

În acest plan îşi doresc cel mai intens să fie:

Ø      Lăudaţi,

Ø      Apreciaţi,

Ø      Respectaţi,

Ø      Gâdilaţi în orgoliu,

Ø      Ridicaţi în slavi,

Ø      Consideraţi unici şi cei mai buni.

Bărbaţii vor să ştie că ei deţin controlul sau telecomanda de la tot inclusiv a femeii, dacă aşa ceva ar exista. Ei vor să aibă drept de autor asupra lucrurilor şi familiei.

Bărbaţii îşi doresc să nu fie contrazişi şi nici să nu li se facă observaţii. Formularea „Ţi-am zis eu….” nu va face decât să îi întărâte. Bărbaţii sunt încăpăţânaţi dar le place să li se sublinieze această trăsătură ca fiind ceva pozitiv şi natural şi nicidecum că ar fi rude cu măgarul.

Bărbaţii îşi doresc ca femeia să răspundă prezent în orice moment şi la orice pretenţie. Dealtfel ei sunt singurii care au dreptul de a emite pretenţii.

Bărbaţii vor ca jumătatea lor să fie cea mai bună actriţă. Să joace rolul de mama, soţie, amantă,……, dar să fie sinceră. Să nu joace un rol.

Bărbaţii urăsc mima, deşi le place tăcerea. Nu vor ca femeia lor să mimeze nimic, mai ales in dormitor, ci din contră să le aducă omagii chiar dacă se simte puţină nesinceritate. În acest caz este permisă.

Bărbaţii vor ca jumătatea lor să creadă că sunt dependenţi de meciuri, de televizor, de prieteni, de amicii de pahar, pentru a avea momentele lor de intimitate. Sunt copii la propriu. Vai de cel sau cea care le ia jucaria fără să fi cerut voie mai întăi. Ce fac bărbaţii în intimitate. Se răsfaţă. Încearcă să îşi acorde aprecierile pe care nu le-au primit de la femeie.

Bărbaţii nu au forţa necesară să facă lucrurile care nu le plac, (să schimbe scutece) şi au nevoie să fie împinşi permanent de la spate dar sub imperiul formulării: „nu vreau să te forţez cu nimic, aş fi vrut să pot să o fac eu sau să apelez la cineva specializat, dar numai tu poţi. Cum pui tu mâna se vede. Numai tu ştii exact ce trebuie facut şi cum trebuie făcut”

Tehnică de docilizare a bărbatului dacă e executată de femeie: „îţi dau ce vrei dacă faci…..”

Zăhărelul.

Bărbaţii îşi doresc să creeze. De regulă reuşesc acest lucru numai în intimitate, deci lăsati-le intimitatea dar spuneţi-le că faceţi acest lucru pentru ei, pentru că îi înţelegeţi, pentru că îi iubiţi, mai ales pentru că merită, dar poate pot să facă şi cutare şi cutare lucru pentru dumneavoastră.

Luaţi bărbaţii aşa cum luaţi un copil mic. Nu-i spuneti-ţi direct în faţă: „Puţi. Spală-te”. Nu va aprecia această sinceritate. Dar puteţi să îi spuneţi: „aş vrea să te văd în baie dezbracat. Să vad cum curge apa pe trupul tău, dar aş vrea şi să stam împreună la televizor. Du-te tu şi relaxează-te sub duş cât eu pregătesc masa, să putem sta împreună după aceea”. Minuni veţi face. Se cheamă doar că sunteţi vulpiţe. La ce v-ar folosi să vă luaţi de burta lui?

Emanciparea. O da. Sunt din ce în ce mai mulţi bărbaţi care pun accentul pe a se îngriji. Unghii, par, trup. Saloane de înfrumuseţare. A devenit normal să vedem din ce în ce mai mulţi bărbaţi frecventând astfel de stabilimente.

Dar în esentă, oricum ar arăta barbatul şi oriunde ar lucra sau ce poziţie ar ocupa în societate, el îşi doreşte să fie ocrotit dar să i se creeze permanent impresia că el este cel care ocroteşte.

Chiar dacă nu înţelege termenul bărbatul îşi doreşte să fie considerat bărbat. Aşa că e mai uşor pentru femeie să îi explice că dacă face cutare şi cutare lucru este bărbat. Aia înseamnă să fii barbăt.

Bărbaţii îşi doresc să fie răsfăţaţi şi să fie ţinuţi în braţe. Să fie muşcaţi tandru din când în când de câte o urechiuşă.

Bărbaţii îşi doresc să se lase conduşi, dar să păstreze aparenţele.

Bărbaţii îşi doresc să fie iubiţi.

Unde e să fie….

Bărbaţii sunt bărbaţi şi în zi de post. Asta e. Genetic sunt anumite simptome dar mai ales sindromuri care agita stomacul masculin trimiţând şocuri electrice către ceea ce ar trebui să se numească creier.

Care e obsesia masculină? Să dezbrace femeia şi să facă sex cu ea. Poate nu neapărat în această ordine. Şi poate nu neapărat cu aceeaşi femeie. Doar dacă se poate. Altfel bărbaţii se mulţumesc cu tot ce li se pune în farfurie. Sau le pică în tavă, că poală sună deja prea obscen. Dar oare de ce insistă organul masculin atât de mult să vadă o femeie dezbrăcată, goală? Ce rol are goliciunea feminină? Este oare mai frumoasă sau mai inteligentă o femeie dezbrăcată sau care îşi poată goliciunea în mod lasciv? De fapt pentru bărbat nici nu contează frumuseţea sau inteligenţa sexului opus atâta timp cât i se oferă aşa cum îşi doreşte. Ce nu realizează bărbaţii este faptul că în multe cazuri goliciunea feminină îi umileşte într-atât de mult încât mult lăudata lor potenţă devine un basm la gura sobei. La propriu. Deci care este motivul principal pentru această obsesie? Să fie bărbatul un masochist prin fire, că misogin ştim că este? Are vreo legătură dragostea sau sentimentul de îndrăgostire cu această obsesie? Deja cred că exagerăm dacă ne gândim că văzând o femeie dezbracată bărbatul în cauză se îndrăgosteşte brusc sau mai aprig. O fi aprig şi nerăbdător în a vedea rezultatul final al dezgolirii că în rest… Unde pui că de cele mai multe ori bărbatul nici nu mai aşteaptă până femeia se dezbracă şi o ia cu imaginaţia înainte, atât de mult încât uneori vede sau se aşteaptă să vadă două femei, nu una performând actul lasciv al pierzaniei. Corect spus pierzanie, că tere se mai pierde bărbatul în special atunci când trebuie să fie bărbat. Dar de,…, au şi bărbaţii rolul lor. Sunt un subiect etern de discuţie.

Şi totuşi de ce a devenit această obsesie masculină ocupanta locului întâi în preocupările şi gândurile bărbatului? Doar pentru că a fi obsedat de maşini, de exemplu, ar putea fi considerat misogin?

TU ce crezi despre acestă obsesie? Care ar fi o posibilă explicaţie în opinia ta?

Omul este o fiinţă extrem de complicată. Chiar dacă s-a născut simplu luptă toată viaţa să se autocomplice şi să îşi încâlcească iţele.

Printre preocupările şi grijile zilnice, la loc de cinste se regăseşte dorinţa şi intenţia de a investi. Omul vrea să fie un investitor. Şi nu ne referim la sentimente, căci acolo sunt golurile cele mai mari, ci la bani. Şi cei care investesc cel mai mult sunt cei care nu dispun de resurse financiare. Este şi motivul pentru care investiţiile acestora sunt atât de proaste. Fără viitor. Indiferent de lichidităţile sau disponibilităţile financiare este o mare diferenţă între omul investitor cu cap şi cel fără cap sau aiuritul, adică cel care se trezeşte în brânză şi nu îi învaţă gustul.

Putem să ne gândim astfel la trei feluri de oameni. Cei care investesc ceea ce au şi ceea ce nu au pentru a câştiga. Cei care fac acelaşi lucru de teama de a nu pierde sau pentru a se proteja. Şi nu în ultimul rând, cei foarte puţini care indiferent cât au nu investesc deloc.

Robert T Kiyosaki spunea la un moment dat că: „Mi-am dat seama că motivul pentru care cei mai mulţi oameni investesc ca să nu piardă este pentru că văd investiţia ca pe un risc sau ca pe un joc de noroc. Mulţi cred de asemenea, că, pentru a obţine profituri mari, trebuie să îţi asumi riscuri mari. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr.” Dar oare ce ar putea şti acest domn care este multimilionar datorită investiţiilor făcute…

Totul în viaţă inclusiv, acţiunea de investire, este supus regulilor nescrise ale succesului. Una dintre reguli spune că reuşita se datorează încăpăţânării. „A fi încăpăţânăt este una dintre condiţiile principale pentru a fi un învingător.” (Donald J. Trump). Dar oare ce ar putea şti acest domn despre încâpăţânare….

Privindu-te realist, exceptând investiţia sentimentelor pe care sunt convins că o faci permanent, ce fel de investitor eşti?

Parcurgem în ritmul propriilor paşi un drum al vieţii pe care îl putem influenţa sau construi, mai mult sau mai puţin în funcţie de cât de mult ne dorim să ne implicăm şi să facem parte din propria viaţă.

Suntem un chip cu personalitate sau doar o imagine în peisajul cotidian al unui spaţiu temporal.

Avem o identitate anume? Ce este de fapt identitatea?

Oare este posibil:

-        să fii convins că eşti altcineva decât eşti în realitate?

-        să fii altfel decât te văd ceilalţi?

-        să ţi se atribuie o altă identitate?

-        să simţi că nu ai nicio identitate.

Care este de fapt identitatea ta? De unde ştii? Cum se stabileşte o identitate? În funcţie de ce criterii?

Dacă suntem o coastă a unei identităţi înseamnă că identitatea noastră este parte a acelei identităţi?

Dacă suntem creaţi după chipul şi asemănarea unei Identităţi, cât la sută din acea identitate este identitatea noastră?

Identitatea poate fi furată? Dar regăsită? Şi mai ales poate fi REDOBÂNDITĂ?

Aţi trăit vreodată sentimentul că aţi vrea să scrieţi ceva şi să nu aveţi niciun fel de idee? Niciunfel de inspiraţie? Te simţi oarecum insipid şi inutil.

Apoi începi să realizezi că de fapt lucrurile stau aşa cum vrei. Inclusiv partea cu scrisul. Inspiraţia este strict legată de ceea ce simţi. Poate puţin şi de cum te simţi, dar în esenţă mai bine să nu simţi nimic decât să te simţi gol.

Singurul pericol care apare este cel legat de batutul câmpilor. Cum fac eu acum.

Eu când nu am niciun fel de idee, încer să scriu şi pe parcurs caut ancore de care să mă agăţ şi de la care să pornesc. Foarte rar, aş putea spune chiar extrem de rar, am o idee de la bun început. De cele mai multe ori inspiraţia îmi vine pe măsură ce aştern rânduri peste rânduri. Din frânturi de gânduri fără rost se naşte ideea care generează în final inspiraţia.

Aşa se întâmplă la mine.

Cu tine cum stau lucrurile?

Ai inspiraţie tot timpul? Chiar de la început, sau îţi vine pe parcurs?

Ai o tehnică anume sau laşi lucrurile să se întâmple?

Scrii numai când ai ceva de spus, când eşti inspirat? Sau îţi propui să scrii ceva şi vezi ce îţi iese?

Tu cum procedezi? Care este secretul tău?

Ştefan şi Ştefania,

cu ocazia zilei voastre de nume,

Sfântul Ştefan,

vă doresc din suflet

şi cu toată dragostea,

un sincer

LA MULŢI ANI!

Crăciunul, zi de sărbătoare, magie, miracol, dorinţă şi aşteptări. Fiecare om poate fi Crăciunul sau poate fi un Crăciun. A dărui şi a fi mai bun, măcar pentru o zi într-un an întreg este ceva atât de uşor. Putem fi oricum vrem să fim în cursul anului, dar în sfânta zi de Crăciun putem fi mai buni. Putem fi suflete şi putem fi bucurie. Chiar şi noi avem nevoie de o zi în care să ne zâmbim şi să nu ne mai autocriticăm, o zi în care să fim noi înşine. Uită-te în oglindă şi zâmbeşte-ţi. Pentru asta ai fost zămislit. Zâmbetul tău aduce lumină, căldură şi bucurie cel puţin într-o casă. Poţi face fericiţi o mulţime de oameni doar zâmbindu-le. Ieşi din casă şi zâmbeşte tuturor celor pe care îi întâlneşti pe stadă. Spune-le simplu: Crăciun Fericit! Ai să vezi bucuria şi dragostea în ochii tuturor cunoscuţilor sau necunoscuţilor. În această zi toţi putem fi oameni.

Crăciunul înseamnă mai mult decât cel mai drăgălaş bătrânel îmbrăcat în costum roşu ce împarte cadouri din sania sa trasă de reni. Crăciunul înseamnă spiritul tău deschis şi bun.

Tu eşti Crăciunul şi eternitatea acestor sentimente.

Tu eşti tradiţia.

Tu eşti adevăratul suflet.

Crăciun fericit şi Dumnezeu să te binecuvânteze pentru sufletul tău minunat, omule!

Piţipoance!

Cocalari!

Piţipoanca şi cocalarul, ultima telenovelă. Doamna şi vagabondul.

Peste tot auzi numai astfel de cuvinte, de ajungi să trăieşti cu impresia că nu cunoşti limba română. Ce înseamnă: piţipoancă sau cocalar?

Românul când nu are ce face inventează. Că inventează numai prostii sau stâlceli nici nu mai contează. Aud acum că un cuplu, definit de sensul clasic al cuvântului, aşa cum îl ştiam (bărbat – femeie), este de fapt o relaţie cool între o piţipoancă şi un cocalar. Deci dacă două persoane formează un cuplu automat vorbim de piţipoance şi cocalari.

Şi totuşi. Ce este o piţipoancă? Ce este un cocalar?

Limitam masa uzuală a vocabularului de la 2000 de cuvinte la doar 2: pitipoancă, cocalar?

Mă întreb şi eu aşa ca omul care nu are ce face: dacă o piţipoancă şi un cocalar în urma unei relaţii cool de cotârceală, iertaţi-mă de expresie dar am înţeles că aşa trebuie să ma exprim, dau naştere unui copil, acel copil ce denumire poartă? Nu de alta, dar mă gândesc că progenitură sună prea urât şi nu mai este trendy.

Poate cineva să mă lămurească?

Mai ştiţi şi alte asemenea denumiri?

Viaţa este aşa cum o simţim, crizată şi în criză, pur şi simplu pentru că am complicat-o. Nu am ştiut şi nici nu am vrut să o menţinem simplă. Nu că ar fi fost uşor.

De multe ori a obţine esenţa este mult mai greu decât a obţine poşirca.

Un act de voinţă colectivă este creat de complicarea voinţelor individuale.

Ralph Waldo Emerson spunea: „Ceea ce este în spatele nostru şi ceea ce stă în faţa noastră, sunt lucruri mici, în comparaţie cu ceea ce se află în noi.”

Einstein spunea: „Mintea care se deschide unei idei noi nu va reveni niciodată la dimensiunea iniţială.”

Ce îţi sugerează ţie aceste citate? Care sunt primele tale gânduri atunci când citeşti rândurile de mai sus? Unde te conduce mintea?

Cât de albastră este viaţa?

Se afirmă în general că omul este supus greşelii. Eu aş merge mult mai departe şi aş afirma că omul este supus vieţii. Poţi greşi şi poţi să nu înveţi niciodată din greşelile făcute şi vei fi condamnat de societate, dar dacă vei repeta aceleaşi greşeli faţă de viaţa proprie, mai devreme sau mai târziu vei fi penalizat atât de usturător încât nu vei mai avea cale de întoarcere. Viaţa nu îşi permite să fie mai mult decât un profesor care îţi explică o dată. Când corectează o face permanent. Viaţa nu îşi permite să facă recomandări. Nu are timpul necesar pentru a se întoarce.

Greşelile pot fi îndreptate. Viaţa nu poate fi retrăită sau reîntoarsă. Greşeala îşi obţine iertarea, viaţa nu îşi mai obţine clipa. Anii sunt doar un barometru a ceea ce ar fi putut să fie.

Şi totuşi este mai corect aşa. În primul rând faţă de noi înşine cei care greşim. Se pune mult mai mare preţ pe ceva ce poţi pierde definitiv decât pe ceva ce poţi recupera. Indiferent că privim şansa din punct de vedere teoretic sau avem abilitatea de a o transpune în practică, ea există pentru a fi folosită. Dar pentru a fi folosită corect şi în direcţia bună. De multe ori ne epuizăm numărul limitat de şanse în a încerca să ocolim lucrurile sau situaţiile prin care în mod conştient nu dorim să trecem. Un copil poate fi o şansa pentru părinţii săi?

O greşeală repetată este definiţia prostiei. Un lucru repetat dar pe umerii căruia se aşează dorinţa obţinerii unui rezultat diferit, este conform lui Einstein definiţia nebuniei. Omul este astfel la poziţionat prin acţiunile sale la graniţele prostiei şi ale nebuniei. A nu se confunda totul cu bunele intentii, care au partea lor de inocenţă şi de nevinovăţie. De multe ori încerci sa faci ceva bun şi constaţi că ai greşit. Cât de mult ar fi corect să fie confundată buna intenţie cu rezultatul nescontat cu o greşeală de neiertat?

Viata ne oferă lecţiile ei prin greşelile pe care le facem?

A greşi este oare omeneşte şi dacă da, cât?

Necunoscutele sunt cele care în final condimentează viaţa. Cursa şoarecelui, casă-serviciu-casă, conduce firul vieţii pe acelaşi drum până când evenimentul nedorit întrerupe această plimbare în cerc. E adevărat că drumul poate fi plin de bolovani sau de noroi sau poate fi doar cea mai catifelată plajă, dar tot un cerc este. E nevoie de ceva ce să poată rupe acest lanţ vicios în care irosirea se regăseşte doar în sufletul celui ce umblă în propriul cerc. Ce poate fi acest ceva? Probabil forţa interioară a răzvrătirii, când rutina începe să doară şi când conştientul spune revoltat că el nu este mai prejos sau mai lipsit de intelect. Şi atunci business planul va trebui să se bazeze şi pe necunoscute. Adică suficient cât să întărâte şi să stimuleze dorinţa evadării.

Utopia constă în faptul că toţi cei prinşi în cursa şoarecelui sunt blazaţi şi condamnaţi de societate, ea însăşi prinsă în aceeaşi cursă, dar îi condamnă pe cei pe care îi respectă, aceia care au rupt lanţul. Utopic şi paradoxal. Dar totuşi defineşte viaţa multora.

Care om este mai de apreciat: cel care acceptă să rămână prins în cursa şoarecelui sau cel care se luptă să evadeze?

Orice evadare presupune renunţare.

Tu ce faci?

1. Eşti un geniu. Hotărăşte astăzi că-ţi vei folosi creativitatea înnăscută pentru a rezolva orice problemă, a depăşi orice obstacol şi pentru a realiza orice obiectiv pe care ţi-l poţi stabili.
2. Scrie cel mai important obiectiv al tău în capul unei pagini sub forma unei întrebări. Scrie 20 de răspunsuri la această întrebare şi apoi aplică cel puţin unul dintre ele; fă acest lucru în fiecare zi.
3. Identifică domeniile tale de excelenţă şi cele de superioritate ale produsului sau serviciului tău. Ce face ca produsul tău să fie mai bun decât oricare altă alternativă a concurenţei?
4. Află de ce cumpără clienţii de la tine şi nu de la altcineva. Care potenţiali clienţi ar putea beneficia mai mult de ceea ce faci tu cel mai bine?
5. Unde se află concentraţi cei mai mulţi dintre cei mai buni potenţiali clienţi? Hotăreşte cum poţi să petreci mai mult timp cu ei.
6. diferenţiază-ţi produsul sau serviciul într-o manieră semnificativă. Află de ce oamenii cumpără produsul tău, iar apoi demonstrează-le de ce produsul tău este cea mai bună alegere, ţinând seama de toate considerentele.
7. Obţine scrisori de recomandare de la clienţii mulţumiţi, subliniază cele mai bune declaraţii, apoi plasează-le în mape de protecţie şi strânge-le într-un dosar cu arc. Arată scrisorile fiecărui potenţial client.

Cel mai bun trofeu pe care ţi-l poate oferi viaţa este de departe, şansa de a munci din greu la ceva ce merită.

Theodore  Roosevelt.

Brian Tracy

Când băieţii cei mari de pe Wall Street descoperă chibriturile şi când ca prin minune încep să se joace cu ele, neştiind la ce să se aştepte, fetiţele cele mici din estul Europei se ard.

Acum nici ei, băieţii, nu aveau cum să prevadă efectele, că doar pe Wall Street sunt educaţi în estimări. Dar şi ele, fetiţele, prea uşor şi prea grăbite şi-au dat jos fustiţele.

Cui aparţine oare dezinvoltura?

Înţeleg că între băieţi şi fetiţe sunt anumite legături, dar prea sunt apropiate. Devin suspecte. La fel ca şi ţinerea în neştinţă. Extrem de suspectă. E adevărat că o practică neloială este „lăsarea în beznă”, sau „luarea de proaste” cu efectul scontat de intuire a ceva ce nu se poate intui, a fetiţelor de către băieţei. De ce? Poate pentru simplul fapt că fetiţele îşi consumă energia pe bârfe şi văicăreli şi mai puţin în negocieri dure cu cei care au cauzat aceste stări nefireşti.

Concluzia este una singură: este o stare de fapt, voită, prin care se ascund nişte „contingente” economice care au săpat prea mult şi catacombele s-au umplut cu gaze. Nimic involuntar.

Toată lumea îşi doreşte o gură de oxigen. Dar cum să o mai găseşti? Şi unde?

Cineva va trebui să îşi asume rolul de salvator, să ridice cortina şi să taie panglica fabricii de oxigen. Şi o va face. Şi acel cineva….vor fi tot băieţii…..

Poţi descoperi magia în orice lucru oricât de stresant şi de obositor ţi s-ar părea. Depinde doar cu ce ochi priveşti aceste lucruri.

Am fost zilele trecute cu fetiţa mea la filmări la telenovela „Îngereşii”. Ziua a început undeva în jurul orei 7.30 dimineaţa pentru a se încheia spre ora 11.00 noaptea.

Oboseală?

Da.

Cel puţin pentru mine, care doar am fost spectator.

Fetiţa mea?

Plină de energie de parcă asta ar face zi de zi. E adevărat că e obişnuită cu spectacolele, dar credeam că şi pentru ea este prea mult. Acum mă bucur că nu a fost aşa.

O atmosferă tipic de filmare, cu actori şi oameni deosebiţi, o lume magică, o lume de poveste, zeci de duble, zeci de scene repetate până când regizorul şi echipa sa s-au considerat mulţumiţi, copii, Moş Crăciun, telenovelă. O lume în care dacă intri chiar şi tangenţial îţi rămâne la suflet pentru tot restul vieţii. Oameni prăbuşiţi în scaune sau dormind pur şi simplu pe nişte fotolii înghesuite, sanviciuri reci aduse într-un sac, o masă bună la cantină dar nu prea ai pauză să te poţi bucura de ea, cafea la dozator, alergătură, şi totuşi ….ceva memorabil, de suflet. Impresii care se schimbă, oameni pe care îi vedeai doar la televizor şi care te şochează când îi vezi prin simplul fapt că sunt ca….tine!

Magie multă. Talentul are şi el rolul său, dar munca este cea care crează toată această lume de vis.

O zi de filmare……………..