Cum ne cresc copiii nostri?

Toată lumea ce a depăsit pragul alergărilor și a intrat pe calea împlinirii prin creație este extrem de preocupată să impună în viața celor presupuși dependenți lipsa propriei experiențe.

Suntem imaturi în maturitatea noastră atât de departe de a fi deplină. Unii sunt mai talentați în a disimula realitatea interioară. Cu toții ne naștem cu sămânța judecării indiferent ce părere avem și o folosim involuntar prin forța cu care aceasta ne dictează comportamentul. Declarăm în fapt că folosim doar autojudecarea iar în realitate ne axăm pe comparații. Pai ce comparăm și cu ce?

Unii dintre noi am devenit părinți, alții sunt în curs de a deveni iar o parte, din varii motive, se confruntă cu lipsa unor astfel de momente în viața lor. Unii dintre noi părinții avem deja ceva experiență de câțiva anișori buni în această profesie. Oricât de mult am vrea să fim imparțiali amprentele noastre se găsesc în tot ceea ce reprezintă copii noștri. Și ceea ce vrem să ascundem mai mult este tocmai ce ne-a lipsit în propria copilărie. Altfel spus tot ce am vrut să facem sau să fim și nu am putut încercăm să trăim prin ceea ce impunem copiilor noștri.

Oare copilul nostru ar vrea să fie una sau alta sau să facă diferite lucruri sau suntem noi părinții cei care vrem aceste posibilităti…?

Oricat am fi de adulti tot copii ramanem. Cea mai frumoasa perioada a anului si a vietii nostre este atunci cand vin Sarbatorile de Iarna. Cand vine Craciunul. Singura modificare ca adult este ca incepem sa daruim cadouri. Dar tot la fel ne bucuram si asteptam sa primim cadouri. Bradul de Craciun si caldura din case, mirosul de cozonaci, persoanele dragi, totul este neschimbat. Doar noi de la an la an incepem sa semanam tot mai mult cu Mosul…Cred ca fiecare Mos are copilul lui pe care viseaza sa il adoarma. Citim scrisorile copiilor nostri asa cum Mosul le citeste pe ale noastre.

Craciunul.

Mos Craciun putem fi oricare dintre noi, indiferent de varsta.

Dacă faci afaceri cu inima te vei îmbolnăvi de inimă.

Astăzi chiar şi viaţa personală, pentru mulţi, este tot o afacere. Au dispărut principiile şi s-au răsturnat valorile.

Nu mai ştii cum să trăieşti în pas cu viaţa actuală. Moda a depăşit graniţele desemnate în mod firesc şi natural şi a intrat într-o „transhumanţă” care zdruncină multe temelii.

Credinţa este credinţă dar elementele de referinţă, definitorii sunt altele.

Este în regulă. Oamenii, în special tinerii, au o nevoie mai accentuată de agusta din „afirmarea personală” înainte de a se putea defini ca oameni. Vorbim de o societate care fuge de cutume, de rigori, de stereotipuri. De fapt fuge de unele doar pentru a le putea îmbrăţişa pe altele.

Orizontul este definit altfel chiar dacă este cercetat tot cu pieptul înainte.

Pe de cealaltă parte, alte generaţii ajunse doar la o anumită vârsta, blazaţi, se văd extrem de competitivi dar fără să se mişte, văzând în inerţia lor un motiv pentru a se implica în limitarea evoluţiei celor tineri şi mai ales în criticarea unui stil de viaţă nesănătos.

Canoane sunt peste tot. Uneori iau chiar forma unor legi fundamentale.

Contradicţiile paradoxale, nu mai definesc apele calme ci exact invers.

Privitul în oglindă a devenit o artă şi o tehnică de dezvoltare personală.

Generaţia nouă se vinde pentru cât poate mai bine, generaţia „mai experimentată” se vinde pentru recunoaşterea firelor albe de păr.

A nu te gândi la un elefant roz devine din ce în ce mai mult o fabulă, pe măsură ce lumea caută mai întâi răspunsurile pentru a descoperi întrebările.

Nu faptul că foaia albă de hârtie a fost înlocuită de ecranele monitoarelor este evoluţia normală ci faptul că anumite aspecte sustituite pentru progres nu mai au aceeaşi semnificaţie, nicimăcar ca şi rădăcini generatoare.

Poate unii sunt tentaţi să spună că superficialul a fost ridicat la rang de rege, în realitate însă noile priorităţi definesc alte valori, ce pentru aceia care nu şi le însuşesc devin sicrie de sticlă.

Introvertit sau extrovertit sunt domenii de interes pentru profesii care sunt aruncate în josul clasamentului. Pentru „Top” astfel de noţiuni sunt doar pietre de moară.

„Ce pot să…” este înlocuit în mod atât de firesc şi uman de „Ce îmi iese…”, încât busola nu va mai arăta pentru mult timp nordul.

Contemplarea aparţine generaţiei excluse de societatea care spune: „ACUM… sau stai la coadă încă o dată deşi uşile de ieşire din cinematograf îţi sunt deschise…”

„Lumea este o scenă şi fiecare îşi joacă rolul lui” se spunea cândva. Astăzi toţi cei care îşi joacă propriile roluri îşi construiesc propriile scene şi îşi aduc doar proprii spectatori.

Generaţia este doar o stare. Ea nu este influenţată de vârstă. Doar de spirit.

Tu cărei generaţii îi aparţii………………….?

Am reactualizat contul cristisilvia de pe www.youtube.com cu cateva filmulete despre care cred ca o sa va faca placere sa le urmariti.

Deci intrati pe www.youtube.com , la search scrieti cristisilvia sau Clubul Copii Talentati si bucurati-va de cele pe care le veti vedea.

Va doresc vizionare placuta

Tânără de 15 ani s-a sinucis. Tânăr de 16 ani nu a mai rezistat şi s-a sinucis. Tânără de 16 ani şi-a curmat viata. Un val de sinucideri sau o realitate dureroasă şi de neînţeles. Oricum am vrea să vorbim despre aceste lucruri realitatea este cruntă. Din ce în ce mai mulţi oameni comit suicid. Îşi iau viaţa. Cu atât mai dureros este faptul că dintre aceştia marea majoritate sunt copii, adolescenţi, tineri. Ar fi sarcastic să vorbim de o modă, dar uneori chiar nu mai ştii ce să înţelegi. Motivele? Doar ei le ştiu cu adevărat sau le înţeleg cu adevărat. În majoritatea cazurilor se pare că dragostea ar fi motivul determinant. Cei care sunt mai maturi, adulţii se sinucid pentru că nu mai pot face faţă greutăţilor cu care se confruntă. Ce nu pot să accept este ideea suicidului din astfel de motive în condiţiile în care ai o familie pe care pur şi simplu o laşi de izbelişte problemelor care pentru tine au reprezentat justificarea actului de sinucidere în sine. Tinerii şi din ce în ce mai mult copiii, 12-15 ani, se sinucid pentru o dragoste neînţeleasă sau neîmpărtăşită, negăsind probabil un partener de discuţie într-unul din părinţi. Şi mai dureros este faptul că astfel de adolescenţi decid să îşi ia viaţa doar pentru ceva ce nu înţeleg. Ei doar cred că ştiu deja ce este aceea dragoste. Să te omori pentru ceva ce nu ştii încă sau pentru ceva ce ţi se pare mult prea greu de rezolvat… Mistere. Lucruri de neînţeles. Ipoteze bazate doar pe eter. Uneori nici pe atât.

Durerea, suferinţa, indiferent dacă are o bază reală şi clară pentru cel care o trăieşte reprezintă un argument al celor care se sinucid. Alţii consideră că motivul real îl reprezintă neînţelegerea şi indiferenţa din partea celor apropiaţi.

Dar de ce se ajunge acolo?

Care este argumentul real pentru comiterea unui act de sinucidere?

Cum ar putea fi înţelesă sinuciderea?

Este o crima?

Este un pacat?

Viata evolueaza. Conform prognozelor va mai evolua. Ieri ne faceam abonamente la autobuzul bibliotecii Sadoveanu, cand trecea prin cartier, astazi, cu picioarele aruncate pe un fotoliu, ne inscriem pe toate site-urile care ne apar pe ecranul computerului. E nevoie. Trebuie sa fim in pas cu moda. Trebuie sa fim in trend.

De multi ani, deja, lumea a devenit familiarizata si si-a mutat o mare parte din precocuparile culturale in bloggosfera. Nici nu mai are rost sa explicam ce reprezinta acest spatiu virtual. Multi vorbesc deja de boala secolului: bloggoree. Ca sa existi, sa ai o identitate, astazi, trebuie sa ai cel putin un blog. Sa fii blogger. Nu conteaza ce scrii sau ce afisezi in interiorul paginilor blogului, important este sa ai ceva postat. Unii cauta traficul si banii din reclame. Altii se multumesc doar cu google adsense. Altii declara ca nu au nevoie de asa ceva, adica de bani, ci doar vor sa scrie. In realitate sistemele de valori sunt total rasturnate. Daca in trecut scara valorilor era drastica si multi piereau in necunoscut in ternele incercari literare, culturale, astazi acelasi gen este faimos, se bucura de notorietate. Si totul se intampla asa cum e normal in detrimentul celor care au ceva de spus, care sunt expresia unei valori. Ratacind prin bloggosfera, mai ales daca apelezi la motoarele de cautare ai cele mai multe sanse sa nimeresti pe blogurile celor superficiali in gandire si in cultura, dar a caror exprimare este strict incovoiata de cuvintele cele mai accesate, in timp ce aceia care picteaza in cuvinte sunt greu de gasit. Intre aceste categorii extreme, bineinteles ca sunt si cei care si-au creat un nume in planul realitatii si care le confirma un statut de top si in planul virtual. Pur si simplu numele lor este cheia accesarilor si implicit a traficului.

Toti au blog. Fie ca este un pseudonim, fie ca este numele real, fie ca este un nume sau o denumire care atrage accesari, toti au un domeniu prin care se exprima. Fie ca este un domeniu independent, fie ca este sustinut de o platforma, undeva trebuie sa existi. Sinapsele bloggosferei sunt la fel de extinse precum cele neuronale. Fiecare blog contine link-uri catre alte spatii virtuale. Mi-e greu sa ma gandesc la o persoana sau o personalitate a vietii cotidiene care sa nu aiba propriul blog. Chiar si cei care cu vehementa pledau impotriva acestei forme de exprimare au sfarsit prin a isi crea propriul blog. (dau ca exemplu doar cazul Mihaela Radulescu).

E dreptul fiecaruia de a se exprima si de a scrie ceea ce isi doreste si cum isi doreste. In fond daca nu iti place ceea ce gasesti pe un blog, altadata nu il mai accesezi. Motoarele de cautare insa sunt atat de impartiale incat raceala cu care ascund parca valorile te determina intr-un fel sa pierzi din rezistenta si sa devii in final precum cei de care te feresti.

Daca ar fi fost doar un spatiu personal de exprimare nu ar fi constituit nicio problema. Insa bloggosfera devine din ce in ce mai accentuat – o epidemie. Este un alt mediu in care incultura si superficialitatea se propaga formand o societate aliniata la standardele actuale. Vom ajunge sa regretam cultura din care ne-am nascut odata. Oare copii nostri din ce se vor naste? (pariem ca multi se vor gandi la aspecte cu tenta sexuala…)   

Ce putem face?

E clar ca nu putem evita sa mergem in aceasta directie. Devine un mod de viata? Dar ce accesam? Numai facebook, hi5, sentimente.ro, etc. Sau accesam altceva?

TU ce bloguri citesti?

Si de ce?

Ce crezi despre bloggosfera?

Să râzi mult şi des; să câştigi respectul oamenilor inteligenţi şi afecţiunea copiilor; să obţii aprecierea criticilor corecţi şi să înlături trădarea prietenilor ipocriţi; să apreciezi ceea ce este frumos şi să descoperi ce este mai bun în fiecare; să laşi în urma ta o lume un pic mai bună, fie printr-un copil sănătos, fie printr-o bucată de grădină sau printr-o condiţie socială îmbunătăţită; să ştii că macar un suflet a respirat mai uşor pentru că ai trăit tu.

Asta înseamnă că ai reuşit.

Ralph Waldo Emerson

A fost 1 iunie. A mai trecut o sărbătoare a copiilor, a mai trecut un an. Mă uit la copii nostri şi parcă cresc prea repede. Mult prea repede. Ieri îi ţineam în braţe şi îi legănam şi astăzi sunt aproape la fel de înalţi. Te uiţi puţin înapoi cât eşti la serviciu şi când vii seara acasă parcă nu mai recunoşti copilul care îţi deschide uşa. Parcă dimineaţa când ai plecat şi l-ai pupat pe frunte, lăsându-l încă dormind, era mai mic. Era mai copil. Trece timpul, dureros de repede. Ca mâine poimâine va fi la casa lui cu propria familie şi noi părinţii ne vom simţi uitaţi şi bătrăni. Unde au trecut oare atâtţia ani? Şi chiar mai dureros: de ce oare au trecut atâţia ani? Am pierdut zâmbete, lacrimi, pasiuni, înflăcărări, am pierdut copilaria ingeraşilor. Toţi copii sunt îngeraşi. Bine spunea un poet celebru: atâta timp cât ai părinţi eşti copil indiferent de vârstă sau de câţi copii ai la rându-ţi.

Şi totuşi anii trec nedrept de repede şi doare al naibii să vezi cât am îmbătrânit privindu-ne copii cât au crescut. Stai şi te întrebi de când oare nu îi mai plac copilului păpuşile sau ciocolata şi când oare a ajuns să aibă alte preocupări. Părintele îşi pierde inocenţa odată cu propriul copil. Aşa e viaţa. Dar Doamne, ce am vrea să faci timpul să treacă mai greu. Măcar atunci când suntem lângă copii noştri. Stai şi te uiţi la camera goală la pătuţul care a devenit pat în toată regula şi aşa dor ţi se face de o îmbăţişare a copilului că simţi cum mori. Puţin câte puţin te stingi. Ai vrea să poţi da timpul înapoi să mai auzi acel râs cristalin şi nevinovat. Ai vrea să poţi da timpul înapoi şi să nu mai ţipi la copilul tău pentru greşeala făcută. Lasă-l Doamne să facă numai greşeli dar ţine-l copil. Nu ni-l lua pentru a-l arunca vieţii. Macar nu acum. Măcar nu atât de repede.

Sună egoist, dar parcă egoismul acesta părintesc este singura armă împotriva nedreptăţii. Timpul ne răpeşte copii făcându-i adulţi.

Timpule lasă-ne copii să rămâna copii!

Muntele Steamboat este un ucigaş, iar şoferii care se încumetă să meargă pe autostrada Alaska îl tratează cu respect, în mod deosebit pe timp de iarnă. Drumul se caracterizează prin numeroase curbe şi serpentine periculoase, iar stânci perpendiculare mărginesc traseul îngheţat. Nenumăraţi şoferi împreună cu maşinile lor s-au pierdut pe această rută şi mulţi alţii îşi vor găsi sfârşitul aici.

La un moment dat, într-una din călătoriile mele pe această cale a morţii, am întâlnit poliţia canadiană care încerca să recupereze – cu ajutorul unor utilaje masive – rămăşiţele unui camion ce căzuse în prăpastie. Mi-am parcat maşina şi m-am îndreptat spre un grup de şoferi de camioane, care priveau în tăcere spectacolul sumbru al recuperării unui seamăn din breasla lor.

Unul dintre poliţişti veni la noi şi ne spuse încet:

-         îmi pare extrem de rău, spuse el. Şoferul murise deja când l-am găsit noi.probabil că s-a prăbuşit în prăpastie acum două zile când a fost o furtună puternică. N-am văzut nicio urmă până acum. A fost pur şi simplu un noroc faptul că am observat nişte bucăţi de fier strălucind în bătaia soarelui.

Dădu încet din cap şi îşi băgă mâna în buzunar.

-         Uite băieţi, poate ar trebui să citiţi asta! Cred că a mai trăit câteva ore până când frigul l-a doborât.

N-am văzut niciodată lacrimi în ochii unui poliţist – am fost mereu convins că ei se întâlnesc de atâtea ori în fiecare zi cu moartea şi disperarea, încât au devenit imuni la ele, dar în momentul în care îmi înmână scrisoarea, poliţistul nostru îşi sterse ochii de lacrimi. Citind-o şi eu, am început să plâng. Fiecare şofer o citi – la rândul lui – în tăcere, îndreptându-se apoi spre camionul său. Cuvintele acelea mi-au rămas adânc înrădăcinate în memorie şi acum – după ani de zile – ele sunt la fel de proaspete şi de vii în mintea mea de parcă le-aş avea în faţa ochilor. Vreau acum să vă împărtăşesc şi vouă şi familiei voastre această scrisoare de dincolo de moarte.

                                                                Decembrie 1974

Iubita mea soţie,

Aceasta este o scrisoare pe care nimeni nu ar vrea să o scrie, dar eu cred că sunt norocos, pentru că mai am timp să-ţi spun ceea ce am uitat mereu să-ţi spun. Te iubesc, draga mea.

M-ai tachinat adesea, spunându-mi că iubesc camionul mai mult decât te iubesc pe tine, pentru că petrec mai mult timp cu el decât cu tine. E adevărat, iubesc acest munte de metal – a fost bun cu mine. M-am bazat pe el întotdeauna în călătoriile atât de lungi pe care le-am făcut şi m-a dus cu viteză în locurile dorite. Nu m-a lăsat niciodată baltă.

Dar vrei să ştii ceva? Te iubesc din aceleaşi motive. Şi tu m-ai sprijinit în vremuri de restrişte, ajutându-mă în acelaşi timp să ajung în locuri inaccesibile oricărui muritor.

Îţi aminteşti de primul nostru camion? De „secerătoarea” aceea cere ne asigura doar pâinea zilnică, aducându-ne practic în pragul falimentului? Te-ai dus să cauţi o slujbă ca să ne putem plăti facturile. Fiecare cent pe care îl câştigam intra în rabla aceea de camion, în timp ce banii tăi ne asigurau mâncarea şi acoperişul pe care îl aveam desupra capului.

Îmi amintesc că eram mereu nemulţumit de camion, în schimb nu-mi amintesc deloc să te fi auzit plângându-te când veneai obosită de la muncă, iar eu îţi ceream bani ca să plec din nou pe drumuri. Dacă erai într-adevăr nemultumită, eu nu ţi-am ascultat niciodată plângerile. Eram prea preocupat de problemele mele ca să mă mai gândesc la ale tale.

Mă gândesc acum la tot ce-ai renunţat tu pentru mine – la haine, vacanţe, petreceri, prieteni. Dar nu te-ai plâns niciodată de asta, iar eu am uitat mereu să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut în favoarea mea.

Când beam câte o cafea cu băieţii, vorbeam mereu numai despre camionul meu, maşina mea sau salariile mele. Cred că am uitat că şi tu erai partenerul meu, chiar dacă nu te aflai cu mine în cabină. Sacrificiile şi hotărârea ta – la fel de fermă ca a mea – au transformat visul în realitate – am reuşit să-mi iau un camion nou.

Eram atât de mândru de el încât debordam de fericire. Şi de tine eram mândru, dar niciodată nu ţi-am spus acest lucru. Am considerat că ştii asta, dar dacă aş fi petrecut la fel de mult timp vorbind cu tine aşa cum vorbeam cu bucata aceasta de fier, atunci ţi-aş fi spus-o cu siguranţă.

În toţi anii în care am fost pe drumuri, ştiam că rugile tale mă urmăresc. De data asta, însă, nu au fost de ajuns.

Sunt rănit destul de grav. Probabil că am parcurs deja ultima distanţă pe care o mai aveam de parcurs şi vreau să-ţi spun toate lucrurile pe care ar fi trebuit să ţi le spun cu mult timp înainte. Lucrurile de care am uitat, preocupat mereu de camionul şi de slujba mea.

Mă gândesc acum la toate aniversările şi sărbătorile pe care le-am ratat, la piesele de teatru organizate la şcoală sau la jocurile de hochei la care a trebuit să te duci mereu singură, pentru că eu eram numai pe drumuri.

Mă gândesc la nopţile pe care le-ai petrecut singură, întrebându-te unde eram şi ce făceam. Mă gândesc de câte ori am vrut să te sun doar ca să-ţi spun „Bună”, dar n-am făcut-o niciodată. Mă gândesc la liniştea sufletească de care mă bucuram, ştiind că mă aştepţi acasă cu copiii noştri.

Mă gândesc la toate mesele în familie de la care am lipsit, punându-te mereu în situaţia de a le explica rudelor de ce n-am reuşit să vin: eram ocupat schimbând uleiul de la maşină; eram ocupat căutând piese pentru maşină; dormeam pentru că a doua zi plecam dis-de-dimineaţă. Mereu exista un motiv, dar acum toate aceste motive nu mi se mai par atât de importante.

Când ne-am căsătorit, nu ştiai nici măcar să schimbi un bec. Peste câţiva ani, ai învăţat cum să repari un cupor pe timp de iarnă, în timp ce eu aşteptam un transport în Florida. Ai devenit un mecanic chiar foarte bun, dându-mi mereu o mână de ajutor la toate reparaţiile pe care le aveam de făcut. Am fost atât de mândru de tine atunci când ai sărit în cabină şi ai pornit maşina în marşalier, dând peste tufele acelea de trandafiri!

Am fost mândru de tine când am intrat în curte şi te-am văzut aşteptându-mă în maşină doborâtă de oboseală. Indiferent dacă era ora 2 dimineaţa sau 2 după-amiaza, tu arătai mereu pentru mine ca un star de cinema. Eşti frumoasă, ştii? Cred că nu ţi-am spus asta în ultimul timp, dar eşti frumoasă.

Am făcut foarte multe greşeli în viaţa mea, dar ştiu că singura decizie bună pe care am luat-o vreodată a fost atunci când te-am cerut de soţie. N-ai înţeles niciodată ce mă atrăgea la camioane. Nici eu nu am înţeles, dar era modul meu de viaţă, iar tu m-ai acceptat aşa cum eram. Vremuri bune sau vremuri grele, tu ai rămas alături de mine. Te iubesc, draga mea şi îi iubesc şi pe copii.

Mă doare tot trupul, dar mai tare mă doare inima. Nu vei fi alături de mine când îmi voi încheia călătoria vieţii. Pentru prima dată de când suntem împreună, sunt singur şi ideea mă înspăimântă. Am atâta nevoie de tine şi ştiu că este deja prea târziu.

E ciudat, probabil, dar tot ce mai am acum este camionul. Acest camion nenorocit care ne-a dominat viaţa amar de ani – acest feir contorsionat în care şi cu care am trăit atâţia ani de zile. Dar el nu-mi poate reda dragostea. Numai tu poţi face asta.

Eşti la mii de kilometrii depărtare, dar eu te simt aproape. Îţi simt chipul şi simt cum dragostea ta mă învăluie şi-mi este atât de teamă să fac această ultimă călătorie singur.

Spune-le copiilor că îi iubesc enorm de mult şi nu-i lăsa pe băieţi să-şi câştige existenţa cu ajutorul camioanelor!

Cred că asta e tot, iubito. Dumnezeule, te iubesc atât de mult! Ai grijă de tine şi nu uita niciodată că te-am iubit mai mult decât orice pe lume! Doar că am uitat să ţi-o spun.

                                                        Te iubesc

                                                                Bill

                                                                        Rud Kendall

După mai bine de zece ore cat a durat operaţia Cristi Minculescu poate începe să zâmbească din nou. Transplantul de ficat de la soţia sa a reuşit. Solistul trupei Iris se poate bucura acum de o nouaă viaţă alături de soţia şi copii săi, alături de membrii trupei Iris şi prietenii care i-au stat alături.                                                                   .
Ne bucurăm pentru tine Cristi şi te aşteptăm cu drag să revii pe scenă.

Poţi descoperi magia în orice lucru oricât de stresant şi de obositor ţi s-ar părea. Depinde doar cu ce ochi priveşti aceste lucruri.

Am fost zilele trecute cu fetiţa mea la filmări la telenovela „Îngereşii”. Ziua a început undeva în jurul orei 7.30 dimineaţa pentru a se încheia spre ora 11.00 noaptea.

Oboseală?

Da.

Cel puţin pentru mine, care doar am fost spectator.

Fetiţa mea?

Plină de energie de parcă asta ar face zi de zi. E adevărat că e obişnuită cu spectacolele, dar credeam că şi pentru ea este prea mult. Acum mă bucur că nu a fost aşa.

O atmosferă tipic de filmare, cu actori şi oameni deosebiţi, o lume magică, o lume de poveste, zeci de duble, zeci de scene repetate până când regizorul şi echipa sa s-au considerat mulţumiţi, copii, Moş Crăciun, telenovelă. O lume în care dacă intri chiar şi tangenţial îţi rămâne la suflet pentru tot restul vieţii. Oameni prăbuşiţi în scaune sau dormind pur şi simplu pe nişte fotolii înghesuite, sanviciuri reci aduse într-un sac, o masă bună la cantină dar nu prea ai pauză să te poţi bucura de ea, cafea la dozator, alergătură, şi totuşi ….ceva memorabil, de suflet. Impresii care se schimbă, oameni pe care îi vedeai doar la televizor şi care te şochează când îi vezi prin simplul fapt că sunt ca….tine!

Magie multă. Talentul are şi el rolul său, dar munca este cea care crează toată această lume de vis.

O zi de filmare……………..

Disney.

Lumea copilor şi a adulţilor deopotrivă. Lumea care ne aşteaptă cu porţile deschise. Doar să ne dorim.

Lumea viselor pornită dintr-un vis: dacă crezi suficient de tare vei ajunge să îţi trtăieşti visul.

„Disney înseninează viaţa copiilor cu dizabilităţi din toată lumea prin programe globale, iniţiative ale comunităţii locale şi programul Disney VoluntEars. Anul trecut, Disney a donat peste 170 milioane de dolari bani gheaţă şi sprijin pentru diferite acţiuni caritabile din toată lumea. Programul Disney VoluntEars a contribuit cu peste 485.000 de ore de sevicii, iar compania şi-a folosit magia unică pentru a îndeplini dorinţele pentru copii şi familii.”

Picăturile noastre de suflet inocente şi copilăroase îşi găsesc euforia în minunata lume a Disney.

Putem fi tot ce ne dorim să fim dacă avem puterea să iubim frumosul şi poveştile!

Generaţia noastră şi generaţia copiilor noştri.

Situaţie conflictuală sau factor de evoluţie.

Ce diferenţe reale şi concrete de mentalitate aţi descoperit sau aţi experimentat în ceea ce priveşte cele două generaţii?

Copii sunt mirocolul vieţii noastre. Trăim pentru ei, respirăm pentru ei. Poate uneori si trăim prin ei ceea ce am fi vrut să trăim de fapt noi înşine în copilărie. Toată dragostea lumii se regăseşte în ochii părinţilor. Nu există nimic ce nu am face pentru zâmbetul şi răsul cristalin ale micilor îngeraşi, parte a fiinţei noastre.

Ce bucurie poţi citi în ochii unui copil atunci când este fericit. Imensitatea universului este oglindită în fracţiunea de zâmbet a unui copil. Cum să nu faci totul pentru acest miracol.

Credeam că lucrurile în această lume sunt doar dure şi nedrepte şi trebuie să lupţi cu toate armele, corecte sau incorecte ca să supravieţuieşti. Că lupţi pentru tine nu e o problemă, dar când vine vorba de copilul tău lupta devine mult mai dureroasă. Credeam că nimeni nu îşi doreşte să facă ceva pentru această lume minunată. Dar m-am înşelat şi mă bucur din tot sufletul că a fost aşa. În lumea asta rea şi nepăsătoare, agitată şi hapsână, am descoperit un miracol. Nu vreau să fac nicio reclamă şi nici nu exagerez cu nimic. Am descoperit nişte oameni miraculoşi care nu pot fi descrişi în cuvinte. Sunt sufletul unui club pentru copii numit Contrapunct. Ce fac aceşti oameni pentru copiii noştri şi cât suflet îşi sacrifică şi investesc în minunile noastre nu am crezut că pot întâlni. E un colectiv mare şi frumos, cu oameni atât de speciali încât sunt poate cei mai frumoşi. Vizitaţi-le site-ul şi îi veţi cunoaşte. Eu unul îi iubesc din tot sufletul meu pe toţi. Sunt şi două doamne de suflet în faţa cărora mă închin pentru tot cea ce reprezintă: Lili Mitra şi Brenda Petre.

Zilele acestea au avut mai mult de muncă şi încă nu au scăpat. Vineri 17 octombrie, sâmbătă 18 şi astăzi 19 octombrie se desfăşoară Festivalul Contrapunct, la Palatul Copiilor. Cel mai frumos lucru care mi-a fost dat să îl văd până acum în viaţa mea îl reprezintă acest festival. În această seara începând cu ora 18:00 este gala festivalului. Cine îşi doreşte poate să vină.

Eu sunt poate subiectiv, dar să găseşti oameni care să îţi iubească copilul la fel cum o faci tu ca părinte, să găseşti oameni care să îţi educe copilul atât de frumos, să găseşti oameni care să pună fericirea copilului tău pe primul loc, cred că este extrem de greu şi de rar.

Le mulţumesc din tot sufletul meu pentru miracolul care îl aduc în viaţa mea prin zâmbetele fetiţei mele.

Dumnezeu să îi ajute pentru cât sunt de minunaţi.  

Omul evoluează sau involuează indiferent dacă îşi exprimă sau nu voinţa. Dacă preferă să privească zilele sau să le lase pradă nocivităţii sociale se va îndrepta vertiginos spre o involuţie. În limbajul unui anumit domeniu se spune că: un negativ va influenţa o mie de oameni în jurul său inducându-le gânduri negative, în timp ce e nevoie de o sută de oameni pozitivi în gândire pentru a dezrădăcina convingerile negativului.

Una din legile fundamentale ale evoluţiei o reprezintă schimbarea. Pornind de la definiţia nebuniei atribuită lui Einstein: dacă faci în fiecare zi aceleaşi lucruri şi te aştepţi să obţii rezultate diferite,…. (atunci poate ar trebui să te mai gândeşti!), descoperim o forţă ascunsă în fiecare om. Dacă vrei să trăieşti diferit faţă de alţi oameni, atunci în mod evident trebuie să faci lucruri diferite.

Evoluţia personală se face în trepte şi cu paşi mici. Se zice că odată la fiecare doi ani este bine să faci o schimbare semnificativă în viaţa ta şi în fiecare lună să încerci să schimbi un lucru care nu te-a condus către un rezultat aşteptat.

Atunci când eşti singur şi/sau accentul vieţii tale cade pe carieră, decizia schimbării este mai logică şi mai uşor de înfăptuit. Dar ce te faci atunci când eşti căsătorit, ai copii, iar decizia ta va afecta câteva suflete în jurul tău? Schimbarea nu mai este atât de simplă, dar este cu atât mai necesară. Este totodată şi un test pentru a vedea dacă căsnicia ta este clădită pe principii corecte. Pentru că tu şi partenera ta şi copiii tăi veţi face schimbări radicale în comportament şi manifestare, schimbări ce se vor evidenţia mai ales în personalitate, iar schimbările nu vor fi întotdeauna simultane, este evident faptul că toate acestea vor testa natura relaţiilor stabilite.

O relaţie nu care nu este construită corect, nu va rezista schimbărilor.

Un alt punct de cotitură al schimbării este dat de ceea ce crezi tu că este normal şi corect şi ceea ce îţi impune societatea. Unii oameni consideră că a munci pentru copii, este corect şi moral, să le asiguri o viaţă mai bună, în timp ce alţii consideră că acest lucru însemnă răsfăţ, ar „handicapa social” copii şi că dimpotrivă aceştia ar trebui educaţi să se descurce singuri. În cazul unui accident aviatic, când măştile de oxigen coboară, tendinţa ta umană este ca prim lucru să pui masca peste nasul şi gura copilului de lângă tine. Societatea spune însă că trebuie să îţi pui masca ţie primul şi apoi copilului, pentru că responsabilitatea ta este ca tu să rămâi conştient pentru a putea acorda ajutor altora.

Categoric schimbarea personală ţine de fiecare dintre noi şi trebuie făcută. Este o decizie şi o muncă personală. Trebuie doar să vedem cât anume vom ţine cont, dacă vom ţine cont, de conjunctura socială în care trăim, în procesul personal de schimbare.

Tu eşti adeptul schimbării personale?

Cum vezi Tu aceste lucruri?

Este vreo diferenţă între schimbare şi adaptare?