Sociologia este ca acneea. Civilizatia nu moare din cauza bolii dar este chinuita de mancarimi.

Peter Drucker

Viata evolueaza. Conform prognozelor va mai evolua. Ieri ne faceam abonamente la autobuzul bibliotecii Sadoveanu, cand trecea prin cartier, astazi, cu picioarele aruncate pe un fotoliu, ne inscriem pe toate site-urile care ne apar pe ecranul computerului. E nevoie. Trebuie sa fim in pas cu moda. Trebuie sa fim in trend.

De multi ani, deja, lumea a devenit familiarizata si si-a mutat o mare parte din precocuparile culturale in bloggosfera. Nici nu mai are rost sa explicam ce reprezinta acest spatiu virtual. Multi vorbesc deja de boala secolului: bloggoree. Ca sa existi, sa ai o identitate, astazi, trebuie sa ai cel putin un blog. Sa fii blogger. Nu conteaza ce scrii sau ce afisezi in interiorul paginilor blogului, important este sa ai ceva postat. Unii cauta traficul si banii din reclame. Altii se multumesc doar cu google adsense. Altii declara ca nu au nevoie de asa ceva, adica de bani, ci doar vor sa scrie. In realitate sistemele de valori sunt total rasturnate. Daca in trecut scara valorilor era drastica si multi piereau in necunoscut in ternele incercari literare, culturale, astazi acelasi gen este faimos, se bucura de notorietate. Si totul se intampla asa cum e normal in detrimentul celor care au ceva de spus, care sunt expresia unei valori. Ratacind prin bloggosfera, mai ales daca apelezi la motoarele de cautare ai cele mai multe sanse sa nimeresti pe blogurile celor superficiali in gandire si in cultura, dar a caror exprimare este strict incovoiata de cuvintele cele mai accesate, in timp ce aceia care picteaza in cuvinte sunt greu de gasit. Intre aceste categorii extreme, bineinteles ca sunt si cei care si-au creat un nume in planul realitatii si care le confirma un statut de top si in planul virtual. Pur si simplu numele lor este cheia accesarilor si implicit a traficului.

Toti au blog. Fie ca este un pseudonim, fie ca este numele real, fie ca este un nume sau o denumire care atrage accesari, toti au un domeniu prin care se exprima. Fie ca este un domeniu independent, fie ca este sustinut de o platforma, undeva trebuie sa existi. Sinapsele bloggosferei sunt la fel de extinse precum cele neuronale. Fiecare blog contine link-uri catre alte spatii virtuale. Mi-e greu sa ma gandesc la o persoana sau o personalitate a vietii cotidiene care sa nu aiba propriul blog. Chiar si cei care cu vehementa pledau impotriva acestei forme de exprimare au sfarsit prin a isi crea propriul blog. (dau ca exemplu doar cazul Mihaela Radulescu).

E dreptul fiecaruia de a se exprima si de a scrie ceea ce isi doreste si cum isi doreste. In fond daca nu iti place ceea ce gasesti pe un blog, altadata nu il mai accesezi. Motoarele de cautare insa sunt atat de impartiale incat raceala cu care ascund parca valorile te determina intr-un fel sa pierzi din rezistenta si sa devii in final precum cei de care te feresti.

Daca ar fi fost doar un spatiu personal de exprimare nu ar fi constituit nicio problema. Insa bloggosfera devine din ce in ce mai accentuat – o epidemie. Este un alt mediu in care incultura si superficialitatea se propaga formand o societate aliniata la standardele actuale. Vom ajunge sa regretam cultura din care ne-am nascut odata. Oare copii nostri din ce se vor naste? (pariem ca multi se vor gandi la aspecte cu tenta sexuala…)   

Ce putem face?

E clar ca nu putem evita sa mergem in aceasta directie. Devine un mod de viata? Dar ce accesam? Numai facebook, hi5, sentimente.ro, etc. Sau accesam altceva?

TU ce bloguri citesti?

Si de ce?

Ce crezi despre bloggosfera?

Vindecatori sau şarlatani. Miracol sau excrocherie. Lumea noastră are nevoie de credinţă. Are nevoie să creadă cu tărie în ceva. Mai ales dacă ajungem în cazuri disperate. Cu cât şansele de a vindeca o boală sau o anomalie sunt mai mici, cu cât mai multe încercări au fost făcute, cu cât disperarea sau epuizarea psihică sunt mai mari, cu atât mai uşor suntem dispuşi să acceptăm orice. Chiar şi să nu mai vedem că suntem speculaţi. Este cel mai cumplit lucru şi poate cel mai mare păcat să profiţi de suferinţa unei persoane şi să o amăgeşti. Sunt de acord că efectul Placebo este vizibil mai ales în astfel de situaţii, dar păcatul rămâne păcat.

Asta este ceea ce se vede: oameni disperaţi, fără speranţe, caută ultima soluţie şi sunt dispuşi la orice. Vor să creadă. Vor să creadă că va fi posibil. Că este posibil. Şi devin cu atât mai vulnerabili.

Realitatea este dificil de explicat chiar şi pentru un sceptic sau un ateu. Totul atârnă de un singur fir de păr.

Cât de departe pot merge realizările dincolo de limitele ştiinţei? Oare miracolele există? Oare o forţă divină apelează la mesageri pentru a îndrepta nişte greşeli sau erori sau circumstanţe pe care cei creaţi, oamenii, nu le pot rezolva prin suma inteligenţelor multiplicată de existenţa exprimată în numărul de ani?

Scindarea este evidentă în astfel de cazuri. Unii oameni pot accepta şi pot crede alţii nu pot face niciuna nici alta. Dar în orice situaţie trebuie să împleteşti în interiorul tău ambele concepte: acceptarea şi credinţa.

Am vrea atât de mult să credem, dar oare putem crede în orice?

Categoric suferinţa şi durerea fiinţei umane pot modifica orice sistem de valori sau de principii, dar oare cazul unor persoane care se pretind a fi vindecători, deşi nu au niciun fel de studii sau pregătire, sau se pretind mesageri ai Divinităţii, pot fi acceptate şi crezute? Oare negarea realităţii se transformă în acceptarea şi încrederea totală într-o astfel de vindecare altenativă?

Suntem înconjuraţi de astfel de cazuri, de fapte şi vindecări care se întâmplă de atât de mulţi ani încât fac parte din cutumele gândirii.

Miracol sau înşelătorie. Excroc sau Trimis al Domnului. Dacă vindecarea ar fi la îndemâna tuturor fără a fi nevoie de studiu şi pregătire în domeniul medicinei, atunci de ce oare mai avem nevoie de doctori şi specialişti?

Se spune să credem ceea ce vedem cu ochii, dar şi şarlataniile şi înşelătoriile şi crimele tot cu ochii le vedem. Şi atunci?

Adevărul este…vindecător sau excroc?

Până unde putem să credem şi ce putem să credem?

Incest.

Unul dintre cele mai denigrante cuvinte.

Este mai greu de pronunţat decât de înfâptuit dacă urmărim ştirile.

Trecând însă peste definiţiile clasice şi peste explicaţiile mult prea uzate şi pompoase ale specialiştilor, nu pot să nu îmi pun o întrebare: Incestul nu este un viol, indiferent de circumstanţe?

Oare violul trebuie privit numai prin prisma fizicului?

Oare ceea ce se întâmplă la nivelul psihicului nu se numeşte tot viol?

Privite astfel lucrurile nu reprezintă incestul forma cea mai agravantă a violului?

Cum ai defini tu incestul?

Care ar fi primele tale cuvinte dacă ai fi faţă în faţă cu un autor al unui incest?