Timpul ne omoară cu zile. Nici nu ne întreabă, nici nu ne bagă în seamă, ne dă pur şi simplu în moalele capului.

Ce priorităţi sau prioritizare…?

Pur şi simplu ne aruncă atât de multe în cârcă încât nici nu mai ştim cum să le planificăm pe toate ca să le facem faţă. Viaţă aglomerată. Rezultatul: fie nebunia, fie depresia, fie ratarea. Omul ocupat nu este mai bogat ci doar este învârtit între alte nivele financiare.

Omul lucid şi raţional care va pune corect în balanţă timpul dedicat familiei şi vieţii personale comparativ cu timpul dedicat angajatorului, va fi forţat mai devreme sau mai târziu, dar în timp util, să spună stop. Şi să negocieze. Dacă se doreşte şi se poate bine, dacă nu …. pentru mine prioritar este….

Ne lamentăm degeaba.

Poate cele mai dure decizii ale umilei noastre vieţi constau în lupta cu invizibilul dar atât de copleşitor perceptibilul timp. Cine supune pe cine? Timpul pe noi, sau noi, fiecare în parte ne supunem propriul timp? Paradoxal arogantul şi zănaticul Timp este cel care ne acordă spre gratitudine în măreţia sa zilele vieţii noastre dar tot el este cel care ne şi omoară darul preţios.

Ne învârtim într-un cerc al viicilor temporale, ţinând în mână o balanţă în care pe un taler se află starile negative – paranoia şi schizofrenia, în timp ce pe celălat taler se află starea de echilibru improbabil al vieţii personale şi utopica viaţă profesională.

Cine îl conduce pe celălalt?

Timpul pe noi sau noi pe timp?