A fost 1 iunie. A mai trecut o sărbătoare a copiilor, a mai trecut un an. Mă uit la copii nostri şi parcă cresc prea repede. Mult prea repede. Ieri îi ţineam în braţe şi îi legănam şi astăzi sunt aproape la fel de înalţi. Te uiţi puţin înapoi cât eşti la serviciu şi când vii seara acasă parcă nu mai recunoşti copilul care îţi deschide uşa. Parcă dimineaţa când ai plecat şi l-ai pupat pe frunte, lăsându-l încă dormind, era mai mic. Era mai copil. Trece timpul, dureros de repede. Ca mâine poimâine va fi la casa lui cu propria familie şi noi părinţii ne vom simţi uitaţi şi bătrăni. Unde au trecut oare atâtţia ani? Şi chiar mai dureros: de ce oare au trecut atâţia ani? Am pierdut zâmbete, lacrimi, pasiuni, înflăcărări, am pierdut copilaria ingeraşilor. Toţi copii sunt îngeraşi. Bine spunea un poet celebru: atâta timp cât ai părinţi eşti copil indiferent de vârstă sau de câţi copii ai la rându-ţi.

Şi totuşi anii trec nedrept de repede şi doare al naibii să vezi cât am îmbătrânit privindu-ne copii cât au crescut. Stai şi te întrebi de când oare nu îi mai plac copilului păpuşile sau ciocolata şi când oare a ajuns să aibă alte preocupări. Părintele îşi pierde inocenţa odată cu propriul copil. Aşa e viaţa. Dar Doamne, ce am vrea să faci timpul să treacă mai greu. Măcar atunci când suntem lângă copii noştri. Stai şi te uiţi la camera goală la pătuţul care a devenit pat în toată regula şi aşa dor ţi se face de o îmbăţişare a copilului că simţi cum mori. Puţin câte puţin te stingi. Ai vrea să poţi da timpul înapoi să mai auzi acel râs cristalin şi nevinovat. Ai vrea să poţi da timpul înapoi şi să nu mai ţipi la copilul tău pentru greşeala făcută. Lasă-l Doamne să facă numai greşeli dar ţine-l copil. Nu ni-l lua pentru a-l arunca vieţii. Macar nu acum. Măcar nu atât de repede.

Sună egoist, dar parcă egoismul acesta părintesc este singura armă împotriva nedreptăţii. Timpul ne răpeşte copii făcându-i adulţi.

 

Timpule lasă-ne copii să rămâna copii!