Suntem fiinţele iluziilor şi iluzorici prin comportament.

Ciudat sau poate paradoxal dar evoluţia noastră, chiar şi la nivel individual, este intersectată în foarte multe cazuri de fenomenul iluziei. Unii nu reuşesc încă să separe sau să deosebească iluzia de vis, dar cei mai mulţi asociază iluzia de amăgire. Cât de corectă este această asociere, fiecare poate decide pentru el însuşi în cadrul procesului de introspecţie.

Iluzia este, în mod normal, total diferită de deziluzie, şi totuşi… mulţi confundă cel puţin la nivelul stărilor emoţionale aceste două noţiuni. Manifestarea trăirilor asociate la nivel emoţional, conştient, unei manifestări a subconştientului, crează confuzia suficientă debusolării.

Paradoxal, dar ne hrănim cu iluzii pentru a putea evolua într-o direcţie sau alta, deşi în mod normal iluzia ar trebui să ne tragă înapoi sau în jos. Visul ar trebui să fie acel motor de propulsare şi de separare de iluzoriu.

Când suntem în postura corectă?

O altă iluzie susţine faptul că toată imaginaţia nostră şi reacţia la acest stimulent nu au legătură cu o activitate şi o decizie conştientă. Şi atunci se naşte întrebarea: omul reacţionează la o imagine sau la o iluzie? Abracadabrant mi se pare faptul că iluzia este tot o imagine, dar din considerente etice şi morale, fiinţa umana se luptă pentru a demonstra contrariul şi a îşi justifica reacţiile prin aceasta.

Cine vrea să spună clar: sunt cel ce sunt pentru că am considerat iluzia ca parte a gândirilor analitice şi creatoare pe care mi le-am dezvoltat în mod conştient?

Nimeni.

Deşi activitatea analitică este tot o fiică a unei iluzii.

 

Oare tot ce suntem şi ne înconjoară, oare universul în sine, nu este tot o iluzie?

Negarea aceste afirmaţii este o iluzie?

Suntem noi oamenii iluzii?