Arunc şi înalţ sentimentul până în înaltul pământului. Centrul îmi fixează busola în toate direcţiile, asemeni drumurilor celebre care se reuneau într-un oraş.

Privesc în faţă întorcându-mi privirea către cel care îmi suflă în ceafă neliniştile sale fericite.

Suntem aceiaşi chiar dacă vrem să părem diferiţi. Suntem măcinaţi deşi ne găsim forţa de a zâmbi.

Seninătatea unui om denotă cea mai mare frământare. Calmul stresează cel mai tare.

Citeam undeva aceste rânduri, polemice dar fără drept de apel:

 

Îndoiala vede obstacolele;

Încrederea vede calea.

Îndoiala vede întunericul nopţii,

Încrederea vede lumina zilei.

Îndoiala se teme să facă vreun pas,

Încrederea se avântă spre înalţimi.

Îndoiala întreabă: „Cine poate crede?”

Încrederea răspunde:”EU”

 

Poate doar Shakespeare când fuge de a lui Femeie Îndărătnică, mai vede soarele când luna e pe cer.

 

Ne-am obişnuit deja să trăim şi să ne exprimăm viaţa prin antonime. Mai ales sentimentele se exprimă cel mai bine prin intermediul sugestiei si descrierii opusului.

Fiecare om este dominat în mod preponderent de o pereche de antonime.

 

Care este perechea ce te defineşte pe tine?