Alergăm toată viaţa după el. Ne place. Ne stimulează. Ne face să fim mai creativi. Ne relaxează. Ne întinereşte. Ne înseninează.

El.

Eternul Cancan.

Micuţa bârfă de la colţul mesei, micuţul zvon de pe coridor, mica intrigă de la toaletă. El. Cancanul nostru cel de toate zilele. Drogul omenirii. Adevăratul drog.

Lumea se schimbă, universul se schimbă, cutumele se schimbă. El Cancanul rămâne neschimbat. Omniprezent şi omnipotent. Plurivalent.

Am putea exagera puţin şi să îl numim sângele omenirii. Sunt sigur că nu se va supăra. Şi nici omenirea.

Cancanul însă, în mâinile celui ce ştie să joace poate fi o armă extrem de redutabilă. Poate fi un Consilier de Imagine care să ofere fie Paradisul, fie Iadul. Dar Cancanul este plătit. Îşi ia întotdeauna comisionul pentru consultanţă. Indiferent de ce formă îmbracă, mai devreme sau mai târziu, toţi cei atinşi de Cancan vor plăti. Vestea bună este că El poate fi refuzat. I se poate spune Nu. Excluderea din societate pentru refuzarea Cancanului, paradoxal este şi reală dar şi o iluzie în acelaşi timp. Depinde doar de cel care înfruntă Cancanul, ce va face mai departe.

Cancan. Cancan. Cancan.

Asemeni roţilor de tren. Şi se scurg secundele noastre…

Cancan. Cancan. Cancan.