Necunoscuta care se vindea,

N-a vrut să-mi spună în prima zi, cine era,

Dar fiindcă ea aflase cine sunt –

Poetul poreclit “ Fluieră vânt “

Şi fiindcă mă ruga stăruitor

Să-i fiu şi eu din când în când

                                      cumpărător,

Sinceritatea ei m-a-nduioşat

Si-n cadrul preţului fixat –

Un preţ absurd,

Ridicul

Şi meschin,

Cu care-aş fi băut un kilogram de vin –

M-am îmbătat de gura ei

Şi-am adormit

Pe laurii idilelor lui Theocrit

Dar vai !…

Necunoscauta care se vindea

Nu numai mie, dar şi altora !…

Şi azi, un ciocoi

Iar mâine, un calic,

O cumpărau la fel – mai pe nimic –

Căci ea – flămândă veşnic – se grăbea

Să-şi vândă gura dulce, ca la tarapana !…

Eu singur doar, nu m-am sfiit să-i spun–

Că-s gata să-i ofer un preţ mai bun –

Dar cum îi luase mintea Dumnezeu,

Necunoscuta s-a spălat pe mâini, cu preţul meu…

Şi-atunci,

De teamă să n-o bat,

Sau s-o ucid

Şi s-o ascund sub pat –

Deşi-o iubeam, am renunţat la ea

Şi n-am mai vrut să ştiu cine era !…

Dar intr-o zi cu ploaie şi cu vânt,

Necunoscuta care se vindea,

S-a dat la fund ,

Şi-a dispărut…

Şi nimeni n-a mai întrebat de ea,

De când intrase parcă, în pământ,

   Cu numele-i mereu necunoscut…

Şi totuşi , Eu

Am întâlnit-o iar,

Dar nu ca altădată, pe trotuar

La cafenea,

Sau în tramvai…

Am regăsit-o-n ziua de-ntâi mai

Ascunsă de un sfert de veac, într-un sertar

În care sta de veghe, cuminte

Şi aştepta

O zi să-mi mai aduc aminte şi de ea !…

Dar ce păcat –

Că regăsirea ei m-a-ndurerat

Şi-n loc s-o mai sărut

Cum aş fi vrut –

Am început să plâng cu-adevărat !…

Necunoscuta care se vindea,

De data asta, nu mai era Ea –

Era doar vechea ei fotografie

Pe care mi-o dădu-se numai mie !…

Şi-acum,

Cred c-aţi ghicit cine era

Necunoscuta care se vindea

Era chiar tinereţea mea !…

 Ion Minunescu